sâmbătă, 29 iunie 2013

Ziua 1198 Sus pe tocuri


Dacă avem un bun național concret, dacă economia s-ar măsura după aceasta avuție națională, cu siguranță am avea cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, mai bine zis locuitoare. Acest indicator care face diferența este românca cățărată sus pe tocuri.
Avem cele mai multe tocuri pe cap de cetățeancă, miliarde de euro ce calcă apăsat și demn pe asfaltul patriei.

De exemplu Pindica. Când am recepționat-o avea vreo 200 de perechi de pantofi, exclusiv cu toc, toate culorile, toate modelele.
Nu-i ajungeau! Cât am fost împreună și-a îmbogățit colecția cu încă vreo 200, pe putin. Aveam mai puține cărți în casă decât cutii cu pantofi. La o medie, să zicem, de 50 de euro perechea, deși cred că media e mult mai sus, înseamnă că doar Pindica deține o avere în tocuri de vreo 20.000 euro. N-am adăugat tocurile mov de la ultima manifestare. Și ca ea, milioane de femei din România. Poate doar rusoaicele și ucrainiencele să le sufle în ceafă. Dar în rest, Europa și toate celelalte continente sunt jos, pe caldarâm.


 Mi-aduc aminte, acum vreo 15 ani să tot fie, am avut ocazia să locuiesc în Germania vreo nouă luni. Adâncit în activitate, nu mi-am dat seama că nemțoaicelor le place să se îmbrace cu preponderență în tricou, jeanși și teniși chinezești de douăzeci de mărci de la Aldi. Cam asta era costumația generală. Dacă mai pui că multe dintre ele sunt rubesiene, ca să nu zic supraponderale, le poți confunda ușor cu bărbații pe stradă.
Într-o zi, împreună cu niște colegi fiind într-un pub, am prins happy hour cu bere gratis. Acolo happy hour e chiar happy, nu se anunță din timp șiar berea e chiar gratis. Cine e deja în cârciumă și prinde ora de fericire poate să bea cât poate pe gratis, o oră. Fericirea era maximă cum ziceam. Toată lumea se agita să toarne pe gât hectolitri de bere moca. Ce poate fi mai bine pe acest pământ pentru un bărbat însetat?!
Credeam că nimic. M-am înșelat! Eram cu spatele la intrare și încercam timid să sorb din bere, când deodată se făcu liniște. Colegii de la masă rămaseră blocați cu halbele în mână, ospătarii se opriseră cu fețele uimite. Toată lumea privea spre  ușa de la intrare cu o mimică siderată. De parcă intrase Brad Pitt cu Angelina dacă ar fi fost atunci împreună. Imaginea era ca dintr-o scenă de film cu multă mișcare și zgomot cînd deodată apeși pe "Pause" și se oprește tot. Fiind cu spatele, mi-a scăpat momentul revelației. Bărbații uitaseră de happy hour și de berea free. Când m-am întors să particip și eu la mirarea mulțimii, am văzut un cuplu cam pe la patruzeci de ani, el la costum și cravată, iar ea într-un deux-piece cu fusta peste genunchi și pantofi cu toc înalt. N-am înteles la ce se holbau cu toții, în primul moment. Nu mi se părea nimic deosebit. Apoi comentariile colegilor nemți, danezi, olandezi și alte nații se revărsară ca un fluviu nervos după ce a fost ținut captiv într-un baraj de acumulare." Ohh...ce piesă!...ce cool!...ce bine înțolită!...ce femeieeeee!!!"...Tipa cu tocuri era chiar o femeie obișnuită, nici prea - prea, nici foarte - foarte. Arăta bine, într-adevăr, dar la standardele noastre din România o puteai confunda ușor cu o funcționară oarecare care  ieșise cu soțul la cină. Acolo însă producea o emoție reverberantă, mirifilobolantă. Toți bărbații din birt, absolut toți, în afară de mine, erau sincer extaziați de acea apariție. Atunci mi-am dat seama, mai ales după ce m-am întors acasă, ce femei avem noi, mai frumoase, mai dichisite, toate sus pe tocuri.

De atunci am tot fost plecat, prin tot felul de părți ale lumii. Uneori câteva zile, alteori câteva luni. Mereu am fost atent la acest indicator sublim, tocurile. Le mai poți vedea, e adevărat, prin Manhattan când ies fetele de la job, prin Paris la ceas de seară, la Moscova și Kiev la orice oră, dar ca la noi nicăieri.
Toată țara este cucerită de femeile sus pe tocuri. De la Satu Mare la Constanța, din Iași la Craiova, din București în Timișoara.
Suntem cei mai norocoși bărbați din lume.

Sunt la Cluj, hălăduind în alt proiect. Urcam Calea Turzii, azi pe la prânz, să ajung la un OMV să fac plinul. Cînd deodată, din dreapta, a ieșit un Tiguan fără să se asigure, fără să semnalizeze. Mi-a luat fața cum s-ar zice. La volan o "Piți" roșcată învolburat. Mă cam iritai, recunosc. Am boscorodit-o nițel în gând, dar când a intrat în OMV înainte mea și a ocupat singura pompă libera, chiar mă enervasem. Ca să vezi!
Dar cand "Piți" a coborât pe niște tocuri de 15 cm, cu pulpele cambrate, și cum se mișca ea pe lângă masină dând din șolduri ametitor, am iertat-o. Cum pot să mă enervez pe asemenea tocuri? Mi-a trecut subit, totul de la tocuri. Și asta se putea întampla oriunde la Bârlad, Bixad sau Marghita.

Tocurile sunt avuția noastră, iar picioarele sus pe tocuri, brand național. Eu în locul frunzei de strejar ca simbol turistic, aș fi ales un pantof cu toc. Eventual cel din poza de sus...

Iar acum, că vine seara, voi ieși în oras, să-mi bucur privirea de glezne sus pe tocuri. Cum ziceam, sunt un norocos...



duminică, 23 iunie 2013

Ziua 1192 Mi se rupe-n...



Pe vremuri, obișnuiam să ascult muzică la walkman, cu căștile pe cap. 
Era un fel de a nu mai auzi zgomotele din jur, de a nu vorbi cu oameni dacă n-aveam chef, în tren, în troleibuz sau aiurea. 
Să nu salut băieții de cartier care atârnau pe borduri cu berile pe caldarâm, să mă înfășor cu un gard de sârmă ghimpată și să nu mă las înțepat de nimic.
Mi se rupea-n...Mă bucuram doar de ce mi se părea că merită bucuria.

Apoi, cu timpul, am început sa fiu mai atent la lumea din jur. 
Ca un făcut îmi săreau în ochi doar ticăloșiile, meschinăria, snobismul, mitocănia. 
Nu mai vedeam pădurea de uscături. Ce mă revoltam!

E atât de mult frumos, e atât de mult bine în jurul meu că mi se rupe-n...iar de uscături.

Îmi pun iar căștile pe cap să nu mai aud zgomotele din talk-show-uri, îmi pun gluga pe cap să nu mai văd aceleași fețe de clovni și saltimbanci care fac șpagatul la televizor.

Mi se rupe-n...că rămân fără bani la sfârșitul lunii și privesc la cer. De fapt stau într-un hotel de mii de stele.
Mi se rupe-n...de deștele în sus scoase pe geam în trafic, de figurile schimonosite de furie că au pierdut cinci metri din spațiul lor, de coatele rotite prin aer să ajungă primele la coadă, de cârcoteala unor moșnegi plicitisiți de viață  cărora le pute tot, inclusiv de căștile mele de pe cap.

Mi se rupe-n...de minciună, lașitate și dispreț.
Mi se rupe-n...de fizionomiile triste și apatice, de răcnete, de zgomotele infernale și infinit mai dese decât oriunde în lume ale sirenelor de la salvare. Căci avem nevoie mereu de a fi salvați de ceva.

Mi se rupe-n...de "patrioții" care ne conduc țara, ne salută cu zâmbete ipocrite cu o mână, iar cu cealaltă ne fură din buzunare.
Mi se rupe-n...de lăcomie, bigotism, fățărnicie.
Mi se rupe-n...de lipsa de curaj, eleganță, iubire și prietenie.

Pentru că  unii oameni trăiesc stări de spirit atât de proaste, încât caută semnificația zâmbetului pe google să afle ce înseamnă.






Ascult, privesc, simt covorul de flori dintr-o poiană, iarba verde și fânul proaspăt cosit, roua dimineții dintr-un crâng fraged, ursuleții polari, glutonii și prigoriile de pe Wild, gălăgia, zâmbetele, lacrimile copiilor. 
Iubesc viața din fața privirii.

Da, ador și înghețata cu ciocolată. La cornet.

Mă bucur de lumea și oamenii frumoși din jur. 
Sunt atât de mulți!!...