vineri, 12 iulie 2013

Ziua 29200 EL,...Payador




                                         foto: www.stockfresh.com

Astăzi Tata ar fi împlinit 80 de ani, adică 29.200 de zile. 
Toată ziua mi-am însoțit gândurile, amintirile, sufletul de El, ceea ce a fost și ceea ce încă este pentru mine, fiul lui.

Săptămâna trecută am avut un moment de magie, când în librăria Cărturești din Brașov, am găsit ascuns printre multe alte CD-uri, un album de tangouri "20 Best of Tango Argentino" în interpretarea divină a poate celui mai bun acordeonist din lume, Enrique Ugarte. Aproape pe toate le cânta și EL.

Tata cânta la acordeon. 
Avea un Weltmeister cu 120 de bași pe care dăduse, cum frumos își zicea poveștile "două solde și o damingeană de țuică". 
Toată copilăria i-am urmărit fascinat degetele cum dansau pe clape, grația cu care desfăcea și răsucea burduful, acordurile zeiești și pasiunea pe care o punea în fieșce melodie, fie că era Bolero de Ravel sau Ciocârlia lui Enescu, cântece de petrecere ("de pahar"), balade, dar mai ales tangouri.

"Tangoul e despre viață, iar viața e iubire, pasiune, durere, fericire, melancolie. Viața e un tango".
Ugarte era favoritul lui. L-am umplut de fericire când i-am făcut cadou în anii 90 o casetă audio. 
Îl surprindeam deseori cum o asculta cu ochii închiși și cu degetele ce apăsau niște clape ale unui acordeon imaginar.
Tata dansa tango cu Mama, prin casă uneori, la câte o nuntă, la banchetul meu de sfârșit de liceu, la petrecerile lor, la restaurant, peste tot unde se duceau.
Mergea la lăutari, șoptea ceva la ureche acordeonistului de obicei, apoi venea la Mama și o invita la dans. Ea se codea, era mai timidă. Știa că musai e un tango și că toată lumea se va uita la ei cum plutesc pe ringul de dans.Și așa era...

De obicei era " A media luz"....



Azi m-am dus la EL. 
M-am îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu butoni, cravată neagră. Am luat un mic cd portabil să ascultăm împreună tangouri. 
Am împrumutat o frapieră de la un birt, am umplut-o cu gheață, cu o sticlă de Sauvignon Blanc de Dealu Mare, vinul lui preferat, și  apă minerală. Să gustăm un spriț de vară. Rețeta lui: "o treime vin și restul sifon...nici nu te îmbeți și parcă bei mai mult"...

În timp ce tangourile se rostogoleau pe acordeonul de vis a lui Ugarte, mi-au venit flashuri din memoria subconștientă cu Tata. Cum m-a învățat să înot, să merg pe bicicletă, prima carte de la El, basme de Ispirescu, cu dedicație specială, prima bere ca între bărbați, ultima suflare cu mine de mână.
A fost o combinație de gentleman britanic, pasiune latină, suflet slav, precizie nemțească.
Un Lord cum mulți îl numeau.

Nu mi-a dat sfaturi, dar mi-a fost exemplu. Exemplu de onestitate, integritate, eleganță, exemplu de viată.

Când am tras o minciună pe la 9-10 ani, nu mai țin minte motivul, o notă proastă, sau o boacană la școală, mi-a scris o scrisoare. Trei pagini de scris mărunt, citeț, aliniat. Îmi explica, cu niște cuvinte pe care să le pricep, că minciuna îmi face mie rău, nu neaparat celor din jur, că dacă încep să mă încarc cu minciuni, o să ajung în viață să nu le mai pot duce,...ceva de genul ăsta. Nu mai am scrisoarea. Era de fapt un eseu despre adevăr. Și de atunci nu m-am impiedicat de adevăr, deși adevărul e al naibii de dureros uneori, dar preferabil minciunii, care e ca o "hoție, te furi în primul rând pe tine"...

A avut rolul major să mă depărteze de "fustele" Mamei, sa mă elibereze de posesivitatea și mămoșenia Ei. Mi-a spus la un moment dat să nu ma feresc niciodată să plâng. Și bărbații au voie să plângă uneori. Nu e o expresie a lipsei de masculinitate, ci dimpotrivă o trăsătură a bărbatului complet. Îl ascultam și nu înțelegeam atunci, adolescent fiind, dar ce bine îl înțeleg acum!
Mi-a spus altă dată ca  femeia nu trebuie înțeleasă, ci iubita și respectată."Pe mă-ta n-am înteles-o niciodată, cred că nici ea pe mine, dar o iubesc"...

Era o bibliotecă ambulantă, de cultură și de artă. Vorbeam ore în șir despre istorie sau despre Dostoievksi. Darurile de la EL, au fost cărți, sute, începând de la basmele lui Ispirescu, colecția completă a lui Jules Verne, terminând cu clasicii literaturii. Fiecare carte cu o dedicație inspirată și inspirantă.

Cânta odată la acordeon o improvizație, o milonga, și mi-a povestit despre payadori.
Payadorii sunt niște menestreli din Patagonia, paznici de vite, care în momentele lor de repaus intrau în dialog pe muzică inventând pe loc versurile unei povești în acorduri de chitară sau armonică.
Payade.
Începea să cânte din voce povestindu-mi ce a făcut în ziua aia, iar eu trebuia să-i găsesc rimele unor întrebări sau răspunsuri. Și tot așa, ne distram de minune. 
Râdea cu gura întinsă pe toata fața, cu poftă, mă încuraja, cântând, să continui. 
Erau momentele noastre sublime de conversație pe muzică și versuri care se terminau în hohote interminabile până la lacrimi.

Mi-e dor de EL...un Payador





miercuri, 3 iulie 2013

Ziua 1202 Cei Mai Frumosi Ani...


Zilele trecute, mai bine zis duminica, am lenoshit prin casa, intr-un mod cum numai mie imi iese,...miribilifilizirobolant.
La Bucuresti ploua cu galeata, la Cluj era un mare soare...dar se pare ca sunt uneori meteo dependent de vremea din Bucuresti whatever unde îs...
Mi-a fost asa de lene, ca nici apa n-am coborat sa-mi iau, asa ca a trebuit sa beau singurul lichid disponibil in micul frigider, adica cutii nenumarate de Heineken si sa rontai la grisine graseiate cu crema de branza. Adica grisina infipta direct in branza...Doamne, bune-s!!!

Ametit de tocuri si cloncanitul lor de cu seara dinainte, am dormit pana la amiaza iar apoi din varful patului, cu berea in stanga pe noptiera, si cu grisinele in dreapta am tot butonat la televizor. Si pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, am stiut de ce eram eu in casa si nu pe la Belis sau Tarnita, in Diesel sau Irish Pub.

Pe Cinemax, exact la fix cand dadea sa inceapa, am prins un film de care uitasem doar in supraconstientul meu: "Cei mai frumosi ani"  cu Barbra Streisand si Robert Redford. Titlul original, " The way we were", desi exprima esenta naratiunii, este depasit clar de versiunea romaneasca "Cei mai frumosi ani" care transmite un simtamant mai profund, mai aproape de adancul zicerii scenariului...Bravo cui a avut ideea...

Tin minte ca prima data am vazut filmul asta, prin anii '80, la video si l-am urât din inima pe Hubbell (Robert Redford) ca a renuntat prea usor la o asa femeie, Katie (Barbra Streisand) din motive, credeam eu, prea burgheze si de comoditate masculina.
Duminca, l-am urât din nou, desi am mai imbatranit si as fi putut sa-i acord sumedenii de circumstante. In plus l-am si dispretuit, he...he...

Povestea e clasica, o relatie romantica intre doi oameni aparent diferiti, din lumi diferite, cu educatie diferita, dar pe care iubirea i-a adus aproape. Ea, evreica, comunista, agitatoare, cu pareri politice bine conturate, uneori imposibila, prea stresata de idei revolutionare, dar calda, tandra, empatica, exprimandu-si iubirea la fel de elocvent precum isi exprima parerile politice. El, educat in elita conservatoare, relaxat, sportiv, distant, cu carisma. Ea se lupta sa tina iubirea aproape, el, uimit ca poate iubi o asemenea femeie.

Sunt cateva dialoguri absolut spumoase ce definesc tema centrala a povestii:
Katie: Nu sunt pe stilul tau, nu-i asa?
Hubbell: Nu, nu esti.
Katie: Ma voi schimba.
Hubbell:  Nu, nu trebuie sa te schimbi. Esti fata din tine, trebuie sa-ti pastrezi felul de a fi.
Katie: Dar asa nu pot sa te pastrez langa mine. Cum sa te tin langa mine?
Hubbell: Pentru ca intinzi coarda prea mult, in fiecare cacat de moment. Nu avem timp sa ne relaxam si sa ne bucuram de viata. Iei totul  prea in serios ca sa fie  cu adevarat serios.
Katie: Daca intind coarda prea tare, este ca vreau ca lucrurile sa mearga mai bine, vreau sa ne fie mai bine, vreau sa-ti fie mai bine. Sigur ca fac valuri, da. Si am sa-ti fac valuri pana totul o sa fie bine cu tine si cu noi. Nu vei gasi niciodata pe cineva la fel de bun cum sunt eu, sa creada asa mult  in tine, asa cum cred eu, sa te iubeasca asa de mult cum te iubesc eu.
Hubbell: Stiu.
Katie: Si atunci, de ce?
Hubbell: Crezi ca daca ma intorc o sa fie bine, asa printr-o vraja? Ce se va schimba? Ce va fi diferit? Amandoi vom gresi, amandoi vom pierde
Katie: Nu putem sa castigam amandoi?

El era individul din cuplu, care rationa, era cu picioarele pe pamant, realiza si stia sigur ca nimic nu o sa mearga, avea certitudini sumbre asupra viitorului lor. Prezentul doar plutea...nu conta...
Ea era inima, care era gata sa faca orice sa-si pastreze iubirea aproape, sa lupte pana la capat. Puternica dar si vulnerabila in acelasi timp. Adica, simplu...femeie...

La un moment dat, dupa ce totul se incheie, Hubbell si prietenul lui, J J, erau intr-o barca si isi depanau amintiri...care fusera cei mai buni ani pentru fiecare. Cand ii veni randul...Hubbell izbucni...1933 cand castigase cupa liceului la baseball...dar apoi reveni...nu, de fapt...'44. Ba nu, '44, '45, ' 46....erau anii cu Katie...Anii cu Katie cea imposibila, stresanta, enervanta...aia erau anii...anii cei mai frumosi...

Barbra face un rol exceptional, cred ca a si fost nominalizata la Oscar, Redford excelent, un Hubbell super autentic.Adica un bou autentic cu certitudini clare. Caci numa' boii au certitudini, nu? Ceilalti mai au si dileme...

Filmul se termina cu o scena superba, dar nu stau s-o descriu...trebuie vazuta...Ramasei cu o grisina intre dinti din care curgea ceva crema de branza, gandindu-ma la cei mai frumosi ani ai mei...

Cei mai frumosi ani ai mei, tocmai incepura...

M-am dus la frigider si mi-am deschis inca un Heineken, pentru cei mai frumosi ani, care au fost si care vor sa vina...