Rămâi cu mine? În ghetele mele?

Ascultam Guerilla în mașină, dar se prăpădi iar de la  parastas stau pe Rock FM.

Fumam Philip Morris albastru scurt, dar se săvârși și ăsta, trecui pe Pall Mall, tot albastru scurt.

Încălzeam ciorbica la  un microunde Franke, dar făcu atac de cord (pocnește ceva înăuntru) și m-am mutat la aragaz.

Ieri își dădu duhul și fierul de călcat. 

Tanti care deretică prin casă și calcă cămeși mi-a adus la cunostință telefonic despre tragedie.  Ajuns acasă pe seară n-am facut decât să constat. 

Adică să mă uit la el, la fier, cu ochii pierduți și să-i semnez certificatul de reciclare.

Televizorul încă merge. Adică mergea aseară.   

Surprizele vin de ajun. 

De ajunul la orice.

Tanti mi-a lăsat pe o plantă mare dintr-un ghiveci niște clopoței atârnați de frunze.  Nu știu unde i-a găsit. Poate i-a adus ea. Un mister infinit. Nu voi afla niciodată. Pentru că nu o voi întreba.

Pe HBO, la 8 seara, se mai dau filme, premiere, seriale. 

Mor după  Imperiul din Atlantic City (Boardwalk Empire), Californication. sau mai nou Banshee. 

Filme. Actori.

Și că tot decesele se țin lanț, aseară pe la 8 se mai înfăptui unul.

Noul serial românesc, producție HBO, “Rămâi cu mine”.

Cum să-l descriu?  Cam ca fieru’ și microundele mele. Defect.

Ca să-ți placă la Disneyland și să-i simți calitățile, trebuie musai să dai niște ture prin Orășelul Copiilor.
Femeile frumoase, sunt frumoase doar pentru că există unele urâte.

Fierul de călcat e mirobolant când bolborosește aburi și întinde textile. Dar nu vedem asta decât după ce clachează brusc, inoportun și mișelește.

Ca să știi că Imperiul din Atlantic City e un film  cu actori, musai trebuie să te uiți  la imitații de filme și imitații de actori. Imitații de scenarii, imitații de personaje.  Doar un actor am văzut. Bordurile și mașinile păreau reale.

Rămâi cu mine, dar în ghetele mele…doar acolo mai e loc.

Mai e loc pentru un Jack D. de pus diseară.
Între ghete.

Să nu uit! Poate visez năluci...

 text scris pentru Ralix   http://ralix.ro/ramai-cu-mine-in-ghetele-mele/ 

Fahrenheit 451

451º Fahrenheit este temperatura la care hârtia arde.
Înseamnă cam 230º Celsius. Fierbinte, nu?

Ray Bradbury a scris romanul  Fahrenheit 451 imaginând o lume în care cărțile sunt interzise. Nimeni nu avea voie sa dețină o carte, fiind supus unor pedepse groaznice. Pompierii, urmare a denunțurilor primite, se duceau la domiciliul celui reclamat și cu niste aruncătoare de flăcări, ardeau cuvântul scris. Pompierii nu se ocupau de stingerea incendiilor, ci de producerea lor.
Cărțile erau interzise căci legea spunea că aduc nefericire, inegalitate și pot da idei. Iar oamenii nu au nevoie de idei pentru a-și duce viata în liniște și pace. Astfel conducătorii impuneau fericirea.

Trăim vremuri fierbinți.
Niște indivizi au lucrat ani de zile să fabrice un personaj și se pregătesc să ni-l livreze astăzi în chip de lider imaculat pe care țara îl merită cu vârf și îndesat.
Român, onest, educat, ortodox, caucazian, cu odrasle și foarte patriot.
Acești indivizi ne spun să ne ardem cărțile din biblioteci ca sa fim egali.
Acești indivizi ne spun că trebuie să ne simțim mândri că suntem contemporani cu ei și sa fim fericiți că ne permit să le respirăm din aerul pe care tot ei ni-l dau gratis, fără taxe, din dragoste pură.
Acești indivizi ne spun că totul ce nu sunt ei, ne este dușman.

De fapt acești indivizi ne disprețuiesc zâmbind șmecherește din buze.

Personajul lor, fabricat cu atâta trudă, și probabil ales cu grijă dintre alți fabricați, este un personaj început dar neterminat.
Ca și un actor de filme pornografice homemade cu papionul la șliț.
Ia note de trecere doar la oral. La scris nu știe decât să copieze.
Un fanfaron stupid, un impostor fără carieră, fără meserie, nici măcar cu bune maniere, e catapultat să ne fie conducător. Pentru că le seamănă, e ca ei. E produsul lor.
Ticăloșia, incompetența, hoția și prostia este tot ceea ce îi reprezintă.
Puterea, protecția și banii este tot ceea ce își doresc.
Iar pentru asta sunt în stare să ne ardă cărțile.

În romanul lui Bradbury, pentru a ține viu cuvântul tipărit, oamenii s-au transformat în cărți. S-au refugiat în locuri izolate, au memorat fiecare câte o carte pentru a o putea transmite mai departe  generațiilor viitoare în speranța că vremurile se vor schimba.

Noi ce facem pentru copiii noștri?
Rămânem acasă scârbiți, memorând cu frenezie vreo carte?
Și dacă, din întâmplare, memorăm cu toții același scriitor și același titlu?
Ce le vom da generațiilor viitoare?
Scârba, lenea și dezinteresul nostru?

Eu vreau să-mi pot alege nefericirea.
Vreau să pot alege ca alții care muncesc mai mult și mai bine ca mine să nu-mi fie egali.
Vreau să pot alege să am șansa să pot s-o iau de la capăt.
Chiar și când citesc o carte.
Tu?
 

Text scris pentru Ralix  http://ralix.ro/fahrenheit-451o/

Magie și Retuș

                                                     pindicghiocel.blogspot.com

La început e magia. Albă și diafană precum o balerină ciripind pe boante.

Nimeni nu știe cât ține. Cercetătorii britanici încă lucrează la acest aspect.

Cert este că după ceva timp magia se topește ușor, aburindu-se în prozaic. 

Așa a pățit Gulliver în călătoriile sale.
Dacă în Lilliput, toți piticii aceia păreau drăgălași și gingași, în țara uriașilor, Gulliver fu îngrozit să facă cunoștință cu pielea lor, fabulos de cutanată, plină de răpăneală.
Murdăria din "cărările"  membranei acelor giganți o putea observa doar el. Părea o percalină.
La fel i-or fi văzut pielea și liliputanii? Precis că da.

Depinde cu ce lupă privești. 
Unele lentile ne fac să strâmbăm din nas. Ne îndeamnă la corecturi, cosmetizări și rectificări.

Dar magia nu are nevoie de retuș. 

Oricâtă mizerie am vedea în jur, mereu e ceva magie.

Octombrie, fierbinte

                                                                               pindicghiocel.blogspot.com

Se anunță un Octombrie fierbinte. 
Mai încins ca un Iulie. 
Toate-s clocotite. Oameni, televizoare, frunze. 
Chiar și cerul.

La Gurasada e răcoare. E liniște, e toamnă. 
Am zăbovit preț de-o clipă. N-aș ști câte minute pe ceas. Dar fu o clipă întreagă.

Și-o zării pe Asinefta.
Pe o cruce din micul cimitir.
Era lângă bărbatul ei, Ioan.

Asinefta, o fetișcană de acum un veac. 
Am stat acea clipă întreagă cu amândoi, iar gândurile zburdă.
La dragostea lor, la lacrimile ei, la puterea lui. 
La câtă iubire, fericire, suferință adunate la temelia crucii.

Toatele câte-s, acolo se adună. În țărână.

Asinefta femeie frumoasă, codană și oacheșă, cu surâsul cât un soare!

Și-am pornit la drum. Însoțit de zâmbetul și privirea-i blajină.
Că bine fuse!

Mă îndrept către un Octombrie fierbinte. 
Cu oameni, televizoare, frunze încinse.
Chiar și cerul! 

                  

Bolero de Răsărit

 

                                                        pindicghiocel.blogspot.com

Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea. 

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

  

"-Tati, de unde vine soarele?"

Întrebările cu răspunsuri aparent dificile i le puneam întotdeauna tatei. Mamei, doar pe cele cu răspunsuri aparent simple. Nu știu de ce, aveam doar trei-patru ani. Așa credeam atunci, că doar tata știe a răspunde. Ea, de fapt, răspunde la cele mai grele întrebări...Ea, mama.

A stat o clipă să cugete:

"-Din Țara Soarelui Răsare..."

Evident că urmau șiruri nesfârșite de alte întrebări: "E departe țara asta?", "Și ce face el acolo?", .... El, soarele.

Mi-a zis o poveste cum că țara aia de departe, e casa lui. Trage draperiile și stă cuminte să se odihnească că nu-i deloc lesne să strălucească pe cer toată ziua.

Am aflat ceva mai tarziu, tot de la el, că pământul în realitate e rotund și se învârte ("Păi și noi de ce nu amețim?") și că soarele nu doarme niciodată...De la el, de la tata.

Dar încă îmi place prima poveste. Și acum mă gândesc la soarele somnos cum apare așa în zori de peste zări.

Ce poate fi mai frumos ca un Bolero de Răsărit?

Se întâmplă ca într-un vis cu năluci și iele  dansând în cerc. 

La început molcom și mlădios, apoi cu aceleași și aceleași mișcări, din ce în ce mai zbuciumat, zvârcolindu-și trupurile, emoțiile. Transpirându-și strălucirile. 

Se mistuie apoi în Țara Soarelui Răsare. Să doarmă și ele... Ele, nălucile și ielele.

 

Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea.
Chiar și răsăritul pe Bolero.
Mereu altfel!

Este vorba de Iubire

Priviți intâi clipul.


Romania (2013) from Peter Schagen on Vimeo.

Ce vedeți în el?...

Mai priviți-l odată...

Filmulețul e făcut de un olandez venit împreună cu iubita lui, româncă de felul ei, într-o excursie în România, anul trecut.
S-au plimbat prin București și Mamaia.
Clip-ul a devenit viral pe internet. Lumea este extaziată de reclama pe care acest video ar face-o României.
Relevante sunt comentariile de pe Vimeo. Toți românii îi mulțumesc din inima lui Peter pentru aceasta laudă inestimabilă făcută patriei noastre. Comentatorii din alte țări sunt însă interesați mai mult de tipul de cameră, lentilele folosite, precum și de tehnica de filmare. E nostim, nu?

Nimeni n-a remarcat însă despre ce e vorba de fapt.

Este vorba de iubire.

Eu le-am văzut zâmbetul, privirile, am văzut cum inima le râde.

Eu am văzut numai iubire. Nimic altceva.

O altă iubire.

Later edit:

Clipul a fost publicat inițial pe Vimeo, având o durată de 6-8 minute.

Peter Schagen a avut amabilitatea să-mi dea dreptul de difuzare pe blog și chiar mi-a mulțumit pentru postare. Imaginile video erau însoțite de melodia lui Tom Odell - Another Love.
Între timp, filmulețul a dispărut de pe Vimeo. L-am găsit pe youtube, într-o formă prescurtată și cu  un alt acompaniament sonor.
E posibil ca Peter să-și fi terminat iubirea cu prietena lui româncă și să-l fi sterș, crezând astfel că-și poate sterge și memoria. 
Iată  dovada că  video-ul postat atunci era doar despre iubirea lor, nicidecum despre România.

Deși iubirea e veșnică, uneori e veșnică cât o vară întreagă.

Dez Alcătuiri

                                   pindicghiocel.blogspot.com

Despărtirea în particule a unui corp în urma dezintegrării se numește dezalcătuire. Pe asta n-o știam. Am aflat-o citind Dilema, rășchirat pe canapea. De ziua copiilor.
Apoi m-am gândit cum ne  tot dez-alcătuim devenind adulți. Cum ni se dezintegrează niște părți din noi bănuind că asta înseamna maturitate.

Ieri mă bucurai de o alcătuire mirobolantă. Amintiri-le Zoei Cămărășescu. O lume a începutului de veac trecut, privită de ochii, mirosită de nările, auzită de urechile, simțită de inima unei fetițe cu har. Poate voi scrie odată despre poveștile Zoei. Dacă voi uita, cumpără cartea. Te vei re-alcătui.

Sunt și despărțiri grozave. De exemplu, de armată. Sau de un loc înfiorător unde nu vrei să trăiești. Sau de cineva enervant. Sau chiar de o tuse măgărească.

Cele mai multe despărțiri sunt însă dez-alcătuiri. De copilărie, de oameni dragi, de locuri și lucruri ce ne-au lăsat cu amprenta frumosului din ele în gând.

În copilăria conștientă, adică în adolescență, rupturile amoroase sunt compuneri de particule, alcătuiri privite după ani, adevărate tragedii atunci.

Iată ce spun copiii conștienti despre despărtirile lor:

Alexandru IVĂNOIU, clasa a X-a

Pe parcursul a 16 ani de viaţă, fetele s-au despărţit de mine sub multe forme: de la bileţele pînă la papuci. Da, am primit papucii pe bune, erau roz cu sclipici şi aveau puţin toc ...

Claudia VĂDUVESCU, clasa a XI-a

... ne-am văzut la liceu: eu – normal, superîncîntată să îl văd, aproape am sărit de gîtul lui, iar el şi-a luat faţa serioasă şi a început monologul clişeic pentru despărţiri, pe acela cu „nu eşti tu de vină, hai să rămînem prieteni“, tot tacîmul. A durut. Ceva mai mult decît ar putea lăsa impresia sensul de faţadă. Fizic vorbind, a venit ca un pumn în stomac, apoi, după multe şerveţele şi ore întregi de discuţii pierdute pentru a face o analiză complexă despre ce a fost, de ce a fost, ce va fi şi multe alte întrebări fără răspuns ori fără rost, a rămas un gol în stomac pe care nu poţi să îl umpli nici măcar cu toată îngheţata sau ciocolata din lume.

Ştefan BUMBEA, clasa a XII-a

Despărţirile sînt un lucru prin care orice om trebuie să treacă. Acestea, uneori, pot fi acceptate de amîndoi partenerii, astfel ca tristeţea de după să nu mai fie aşa puternică, însă nu am avut noroc de o astfel de despărţire.(...) O sun, dar nu răspunde. Mă gîndesc că poate nu aude telefonul sau ceva, aşa că am zis să aştept, poate vede apelul şi mă caută ea. Aştept, dar degeaba. Deja trecuseră două zile, cînd mă sună cea mai bună prietenă a ei, spunîndu-mi că prietena mea (în momentul ăsta cred că pot să-i spun fosta) vrea să se despartă de mine. Nu m-a durut despărţirea în sine, ci faptul că nu a avut curajul să-mi spună asta în faţă.

Anisia PETCU, clasa a XII-a

...Am încercat, pe cît posibil, să se întîmple în cadrul unei discuţii, pentru că o despărţire prin SMS mi se pare destul de lipsită de respect. Atît faţă de celălalt, cît şi faţă de mine însămi. Nu pretind că ar fi fost plăcut, o conversaţie amicală urmată de o strîngere de mînă. Rupturile nu sînt niciodată uşoare şi e de înţeles dacă, spre exemplu, doi oameni care împart aşa o experienţă nu doresc să-şi mai vorbească un timp. Dar cred că e de preferat ca momentul în sine să fie cît se poate de calm, pentru a nu ştirbi demnitatea cuiva sau a nu încuraja regretele. sursa

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Momentul acela

                                                                                 

Momentul acela, când ești pe budă și afli că n-ai  hârtie igienică.

Momentul acela, copil fiind, când gaura cheii reprezenta orizontul cunoașterii.

Momentul acela, trezindu-te cu o mahmureală teribilă, nu știi ce să faci, pipi? sau să bei apă?

Momentul acela, plecat de acasă fără nicio destinație precisă, dai de prima intersecție și trebuie să te hotărăști repede încotro o iei.

Momentul acela, când  ți se topește o ciocolată cu lapte pe limbă.

Momentul acela, când iubești și habar n-ai.

Momentul acela, lihnit, cu frigiderul gol, faci comandă de pizza, curierul deschide cutia fericit să-ți arate ce mișto e înăuntru și-l apucă subit o serie de strănuturi cu expectorații largi pe blat, în loc de ketchup.

Momentul acela, când în flacăra unei lumânări încape toată izbăvirea omenirii.

Momentul acela, în trafic cu muzica tare, te depășește cineva băgându-ți carne în frigider cu degete pe sus și te pufnește râsul.

Momentul acela, cu buzele-n spuma berii.

Momentul acela, la bancomat, când te apucă un chihuahua de pantaloni, trăgând cu ambiție, iar  în loc de pin-ul de la card bagi parola de yahoo.

Momentul acela, când faci pluta pe mare, iar valurile te poartă în derivă.

Momentul acela, când te pomenești cu un camion pe sensul tău de mers și începi să numeri clipa.

Momentul acela, cu zâmbetul casierei de la Carrefour.

Momentul acela, când îți pensezi părul din nas.

Momentul acela, grăbit pe șosea, vezi o poiană, oprești și te rostogolești  printre flori ca un nesimțit.

Momentul acela, te plimbi, plouă și nu-ți pasă.

Momentul acela, când bagi degetul printr-o gaură de gard sperând să nu te muște ceva.

Momentul acela, cu un ocean de iarbă în jur.

Momentul acela, adult fiind, când orizontul cunoașterii e cât gaura cheii.

Momentul acela, când iubești și știi.

Joia Dulce

Mă apucasem să citesc “Joia Dulce” a lui John Steinbeck, o poveste duioasă despre prietenie, viață și adevăr. Îl știam din “La răsărit de Eden”  și “Fructele mâniei”.
Tare mi-a plăcut!  Un amestec de Salinger cu Hemingway, un fel de tortilla cu ardei iute, căpșuni și mirodenii.  O aromă dulce-picantă.

Am uitat-o acasă, în “camera mea de lectură”, lângă veioză.

La Cluj, în “camera mea de lectură, dormit, lucru, privit pe geam si ronțăit grisine”, n-am nicio carte. Pentru că niciodată la București fiind nu știu ce carte am chef să citesc la Cluj.

Într-o miercure pe seară am ajuns la Oradea. Pe noptieră, în camera de hotel, în loc de o biblie sau baremi  Pagini Aurii bihorene, ședea stingheră  o cărțulie cu coperţi albe  -“Cimitirul”, scrisă de un anume Teleșpan. Precis uitată de precedesorul  meu, locatar al camerei. Era și un semn lăsat între pagini, strivit de o scenă ultra hardcore realizată de personajul principal Adrian, și unu’ Rashid care părea sa-i fie iubit. Cred că e prima narațiune citită în viața mea despre cum și-o trag doi poponari. Explicită așa de adânc, de-mi simțeam sinapsele prăjite. Am lăsat semnul înghesuit  de pasiunea dintre Adonis și Persefona, și am luat-o de la început.

M-a prins Joia de după miercure, citind la Teleșpan.

Joia amară.

Băiatul ăsta nu scrie rău deloc. Are pasaje remarcabile, scrise cu o nonșalanță demnă de aplauzele mele. Scrie dur, direct, fără figuri de stil, fără sinonime ocrotitoare de urechi sensibile. Despre el, despre părinți, despre adevăr și minciună, iubire, sex, morți și vii, vise, amăgiri, defecări și lire sterline.

I-aș fi citat niște pasaje, găsite pe net mai târziu, dar nu e voie. Teleșpan sau editura cu nume pompos nu dă voie să reproduci nimic fără acordul lor în scris. Și mi-a fost lene să-i trimit un email. Precis că mă lăsa.

Ațipii, în acea dimineață de joie amară, la un pasaj în care unul dintre personaje povestea cum o capră îl căuta la fund cu limba în timp ce făcea treaba mare pe o pajiște cu flori. Am lăsat cartea pe noptieră, cu semnul strivit de florile păscute de acea capră pofticioasă. Succesorul meu în acea cameră poate îl va muta mai departe.

Cea mai vândută carte din 2013. Așa scrie pe net. N-o sa aflu niciodată finalul poveștii. Poate dacă o voi găsi și data viitoare pe aceeași noptieră, din Oradea.

Acasă, dimineața pe budă, citesc Dilema Veche.

Nu știu de ce.

Cred că-mi face bine la colon. 

Ce găsesc la rubrica feedbook a lui Marius Chivu? O cronică laudativă a romanului “Soldații. O poveste din Ferentari” de Adrian Schiop.

Personajul  principal tot un Adrian, tot homo.

“Aşteptat cu nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.” Zice cronicaru’.  Așa o fi.  Dacă o găsesc stingheră pe vreo noptieră, precis că o voi citi.

Cea mai vânduta carte din 2013 și romanul anului 2013. 

Se poate iubi și altfel.

Mi-am luat Joia Dulce înapoi. Si am zâmbit. Uite așa...

S-aveți o Joie Dulce!