Mă apucasem să citesc “Joia Dulce” a lui John Steinbeck, o poveste duioasă despre prietenie, viață și adevăr. Îl știam din “La răsărit de Eden” și “Fructele mâniei”.
Tare mi-a plăcut! Un amestec de Salinger cu Hemingway, un fel de tortilla cu ardei iute, căpșuni și mirodenii. O aromă dulce-picantă.
Am uitat-o acasă,
în “camera mea de lectură”,
lângă veioză.
La Cluj, în “camera
mea de lectură, dormit, lucru,
privit pe geam si ronțăit grisine”, n-am nicio carte. Pentru că
niciodată la București fiind nu știu ce carte am chef să citesc la Cluj.
Într-o miercure pe seară am ajuns la Oradea. Pe noptieră, în
camera de hotel, în loc de o biblie sau baremi Pagini Aurii bihorene, ședea stingheră o cărțulie cu coperţi albe -“Cimitirul”, scrisă de un anume Teleșpan. Precis
uitată de precedesorul meu, locatar al
camerei. Era și un semn lăsat între pagini, strivit de o scenă ultra hardcore
realizată de personajul principal Adrian, și unu’ Rashid care părea sa-i fie iubit. Cred că e prima narațiune
citită în viața mea despre cum și-o trag doi poponari. Explicită așa de adânc, de-mi simțeam sinapsele prăjite. Am lăsat semnul înghesuit de pasiunea dintre Adonis și Persefona, și am
luat-o de la început.
M-a prins Joia de
după miercure, citind la Teleșpan.
Joia amară.
Băiatul ăsta nu
scrie rău deloc. Are pasaje remarcabile, scrise cu o nonșalanță demnă de
aplauzele mele. Scrie dur, direct, fără figuri de stil, fără sinonime ocrotitoare
de urechi sensibile. Despre el, despre părinți, despre adevăr și minciună,
iubire, sex, morți și vii, vise, amăgiri, defecări și lire sterline.
I-aș fi citat
niște pasaje, găsite pe net mai târziu, dar nu e voie. Teleșpan sau editura cu
nume pompos nu dă voie să reproduci nimic fără acordul lor în scris. Și mi-a
fost lene să-i trimit un email. Precis că mă lăsa.
Ațipii, în
acea dimineață de joie amară, la un pasaj în care unul dintre personaje
povestea cum o capră îl căuta la fund cu limba în timp ce făcea treaba mare pe
o pajiște cu flori. Am lăsat cartea pe noptieră, cu semnul strivit de florile
păscute de acea capră pofticioasă. Succesorul meu în acea cameră poate îl va
muta mai departe.
Cea mai vândută
carte din 2013. Așa scrie pe net. N-o sa aflu niciodată finalul poveștii. Poate
dacă o voi găsi și data viitoare pe aceeași noptieră, din Oradea.
Acasă,
dimineața pe budă, citesc Dilema Veche.
Nu știu de ce.
Cred că-mi face
bine la colon.
Ce găsesc la
rubrica feedbook a lui Marius Chivu? O cronică laudativă a romanului “Soldații. O poveste din Ferentari” de
Adrian Schiop.
Personajul principal tot un Adrian, tot homo.
“Aşteptat cu
nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu
doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.” Zice cronicaru’.
Așa o fi. Dacă o găsesc stingheră pe vreo noptieră, precis
că o voi citi.
Cea mai vânduta
carte din 2013 și romanul anului 2013.
Se poate iubi și altfel.
Mi-am luat Joia
Dulce înapoi. Si am zâmbit. Uite așa...
S-aveți o Joie
Dulce!
