Ziua whatever Clipe...

În avionul de la Cluj,  lângă mine, o doamnă cam de vârsta mamei. Am găsit-o pe scaunul din mijloc ținându-se strâns de mânere.
Îmi zise că i-e frică să zboare, dar n-a avut încotro. Se duce la București, la Mireluș și apoi pleacă în vacanță în Grecia: "Har Domnului, cu mașina".
Când se porniră turbojeturile de la Airbus doamna mă rugă s-o țin de mână dacă nu-i prea mult pentru mine. Avea o palmă fină, caldă, ușor umedă. Vorbea întruna, probabil de emoție. Îmi povestea de Mireluș, că lucrează la Bucuresti de vreo cinci-șase ani, "mai bine așa decât prin Canada".
Abia când stewardesele dansau cu brațele pe culoare explicând ce și cum cu centurile am aflat că Mireluș e băiatul ei, nu fata cum îmi inchipuisem. E trecut de 40 de anișori, doi copii și o nevastă minunată...Ce frumos sună din gura unei soacre!!
Avionul demară pe pistă, apoi se ridică greoi în aer. Palmele-i se încrețiră, încetă să vorbească și respiră adânc. Mi-am zis că e momentul s-o întreb ceva să-i țin mintea ocupată..."câți ani au nepoții?"...Se lumină brusc, degetele amorțiră din strânsoare și turui de nepoți. N-am putut citi nimic. Nici nu știui când se făcu de aterizare..."Am ajuns?...ohh...no bine...ce repede... apăi cu trenu' făceam vreo 9 ceasuri"
Mireluș și nora o așteptau la aeroport. Pe mine nimeni. Mă lăsară acasă. Le era în drum.
Doamna îmi zâmbi și mă ținu de mână și în mașină... "Ce nu-mi place Bucureștiul ăsta...e așa de aglomerat!!"...clipe...prezent...

Sfârșit de iulie...Rammstein. De neînchipuit să lipsesc, de perpelit în focurile iadului să nu fiu.
Lume, multă rău. Zeci de mii, din toate generațiile.
M-am pus la coadă la fise, apoi la coadă la bere...clipe...

Acum vreo trei ani, tot la un concert, la Guns'n Roses, n-aveam nicio lețcaie în buzunar și nu se dădeau fise pe card, doar cash. Unde să mai ieși la bancomat? Băleam după o bere uitându-mă în jur și mă gândeam cum o să stau eu atâtea ore pe uscat...Când deodată, cumva din neant, apăru un băiat cu patru pahare de bere într-o tăviță de carton..."Nu le vrei? ăștia ai mei beau doar sucuri"...
Ateistul mântuirii să fi fost și-aș fi crezut brusc în Dumnezeu...clipe...prezent..

Și-începură "băieții răi" de la Rammstein să se joace cu focul, cu muzica, cu clipele..fabuloși....

                      Ich tu dir weh                Te-am rănit

                      Tut mir nicht leid           Și nu-mi pare rău

Ich tu dir weh
Tut mir nicht leid

Clipe...prezent...

În parcul Mogoșoaiei... pe "malu' la lac", mai zăbovesc uneori seara să privesc la lume și la clipe..să afund prezentul.
La o terasă, unde se face o pizza grozavă pe vatră, dădeam ocheade  paharului de Ciuc, aburit de gradele multe de afară, în așteptarea celor patru anotimpuri de pe blat.
La o masă alăturată, un cuplu relaxat între două vârste așteptau și ei ceva. Domnu' cu o cămașă cât o parașută să-i acopere rotunjimile, bermude și papuci. Duduia îmbrăcată ca de teatru, cu voal de mătase și pantofi cu talpa înaltă, coafura vintage cu vedere la ceafă. Domnu', lăbărțat pe scaun, fuma la un trabuc, Duduia mesteca cu paiul "nește" lămâi într-un pahar. Vorbeau încet, calm, relaxat...Se opri muzica de fond o țâră și le auzii vorbele șoptite. Duduia îi reproșa Domnului că nu s-a bărbierit. Domnu' îi explica calm că e weekend și-și mai lasă nițel pielea feței să respire. Duduia trăgându-și voalul din când în când, îi spunea că i-e rușine să iasă cu el în lume așa. De papuci nu zicea nimic... Domnu' trăgea din trabuc. Duduia sorbea ceva din pai. Avea loc un fel de ceartă, dar calmă, înceată, în care fiecare asculta ce zicea celălalt. O altfel de ceartă. Se porni muzica iar cearta se topi în clipe...în prezent...

Nu trecură trei zile și veni  "băiatul bun", Sting, cu un show de excepție. Două ore și jumătate de spectacol total. Cineva de lângă mine povestea că anul trecut la Budapesta a prestat doar o oră. Și-a strâns sculele și a plecat. Aici au fost câteva bisuri bune.

Ce voce!, ce chitară!, ce spirit!, ce artă!, ce vibrații transmite omul ăsta!!
Clipe... Un prezent desăvârsit...

Cluj, sens giratoriu în Mănăștur. Un Logan alb lovește în plin o Fabie roșie care nu a acordat prioritate. Un dezastru, se blocă giratoriul. În Fabia cea roșie o cucoană cu coc nu putea să iasă din mașină din pricina ușii îndoite îngrozitor. Urla și se văicărea..." Mă omori...mă omori..." Până la urmă ieși pe ușa din dreapta. În Loganul cel alb o fată bucălata, tunsă scurt și cu piercing-uri multe în urechi. Cucoana  tăbărâ pe fată și-i trase două palme zdravene. Fata, buimacă în nevinovăția ei, nu știu decât s-o tragă de coc. Se adună lume ca la urs. Dar pentru ca bătaia nu era spectaculoasă, se băgară niște băieți să le despartă. Clipele-s mistuite de prezentul mirobolizant.

Și vine Roger Waters...alte niște clipe...niște prezent de trăit...

Ziua 29200 EL,...Payador

                                         foto: www.stockfresh.com

Astăzi Tata ar fi împlinit 80 de ani, adică 29.200 de zile. 
Toată ziua mi-am însoțit gândurile, amintirile, sufletul de El, ceea ce a fost și ceea ce încă este pentru mine, fiul lui.

Săptămâna trecută am avut un moment de magie, când în librăria Cărturești din Brașov, am găsit ascuns printre multe alte CD-uri, un album de tangouri "20 Best of Tango Argentino" în interpretarea divină a poate celui mai bun acordeonist din lume, Enrique Ugarte. Aproape pe toate le cânta și EL.

Tata cânta la acordeon. 
Avea un Weltmeister cu 120 de bași pe care dăduse, cum frumos își zicea poveștile "două solde și o damingeană de țuică". 
Toată copilăria i-am urmărit fascinat degetele cum dansau pe clape, grația cu care desfăcea și răsucea burduful, acordurile zeiești și pasiunea pe care o punea în fieșce melodie, fie că era Bolero de Ravel sau Ciocârlia lui Enescu, cântece de petrecere ("de pahar"), balade, dar mai ales tangouri.

"Tangoul e despre viață, iar viața e iubire, pasiune, durere, fericire, melancolie. Viața e un tango".
Ugarte era favoritul lui. L-am umplut de fericire când i-am făcut cadou în anii 90 o casetă audio. 
Îl surprindeam deseori cum o asculta cu ochii închiși și cu degetele ce apăsau niște clape ale unui acordeon imaginar.
Tata dansa tango cu Mama, prin casă uneori, la câte o nuntă, la banchetul meu de sfârșit de liceu, la petrecerile lor, la restaurant, peste tot unde se duceau.
Mergea la lăutari, șoptea ceva la ureche acordeonistului de obicei, apoi venea la Mama și o invita la dans. Ea se codea, era mai timidă. Știa că musai e un tango și că toată lumea se va uita la ei cum plutesc pe ringul de dans.Și așa era...

De obicei era " A media luz"....

Azi m-am dus la EL. 
M-am îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu butoni, cravată neagră. Am luat un mic cd portabil să ascultăm împreună tangouri. 
Am împrumutat o frapieră de la un birt, am umplut-o cu gheață, cu o sticlă de Sauvignon Blanc de Dealu Mare, vinul lui preferat, și  apă minerală. Să gustăm un spriț de vară. Rețeta lui: "o treime vin și restul sifon...nici nu te îmbeți și parcă bei mai mult"...

În timp ce tangourile se rostogoleau pe acordeonul de vis a lui Ugarte, mi-au venit flashuri din memoria subconștientă cu Tata. Cum m-a învățat să înot, să merg pe bicicletă, prima carte de la El, basme de Ispirescu, cu dedicație specială, prima bere ca între bărbați, ultima suflare cu mine de mână.
A fost o combinație de gentleman britanic, pasiune latină, suflet slav, precizie nemțească.
Un Lord cum mulți îl numeau.

Nu mi-a dat sfaturi, dar mi-a fost exemplu. Exemplu de onestitate, integritate, eleganță, exemplu de viată.

Când am tras o minciună pe la 9-10 ani, nu mai țin minte motivul, o notă proastă, sau o boacană la școală, mi-a scris o scrisoare. Trei pagini de scris mărunt, citeț, aliniat. Îmi explica, cu niște cuvinte pe care să le pricep, că minciuna îmi face mie rău, nu neaparat celor din jur, că dacă încep să mă încarc cu minciuni, o să ajung în viață să nu le mai pot duce,...ceva de genul ăsta. Nu mai am scrisoarea. Era de fapt un eseu despre adevăr. Și de atunci nu m-am impiedicat de adevăr, deși adevărul e al naibii de dureros uneori, dar preferabil minciunii, care e ca o "hoție, te furi în primul rând pe tine"...

A avut rolul major să mă depărteze de "fustele" Mamei, sa mă elibereze de posesivitatea și mămoșenia Ei. Mi-a spus la un moment dat să nu ma feresc niciodată să plâng. Și bărbații au voie să plângă uneori. Nu e o expresie a lipsei de masculinitate, ci dimpotrivă o trăsătură a bărbatului complet. Îl ascultam și nu înțelegeam atunci, adolescent fiind, dar ce bine îl înțeleg acum!
Mi-a spus altă dată ca  femeia nu trebuie înțeleasă, ci iubita și respectată."Pe mă-ta n-am înteles-o niciodată, cred că nici ea pe mine, dar o iubesc"...

Era o bibliotecă ambulantă, de cultură și de artă. Vorbeam ore în șir despre istorie sau despre Dostoievksi. Darurile de la EL, au fost cărți, sute, începând de la basmele lui Ispirescu, colecția completă a lui Jules Verne, terminând cu clasicii literaturii. Fiecare carte cu o dedicație inspirată și inspirantă.

Cânta odată la acordeon o improvizație, o milonga, și mi-a povestit despre payadori.
Payadorii sunt niște menestreli din Patagonia, paznici de vite, care în momentele lor de repaus intrau în dialog pe muzică inventând pe loc versurile unei povești în acorduri de chitară sau armonică.
Payade.
Începea să cânte din voce povestindu-mi ce a făcut în ziua aia, iar eu trebuia să-i găsesc rimele unor întrebări sau răspunsuri. Și tot așa, ne distram de minune. 
Râdea cu gura întinsă pe toata fața, cu poftă, mă încuraja, cântând, să continui. 
Erau momentele noastre sublime de conversație pe muzică și versuri care se terminau în hohote interminabile până la lacrimi.

Mi-e dor de EL...un Payador

Ziua 1202 Cei Mai Frumosi Ani...

Zilele trecute, mai bine zis duminica, am lenoshit prin casa, intr-un mod cum numai mie imi iese,...miribilifilizirobolant.
La Bucuresti ploua cu galeata, la Cluj era un mare soare...dar se pare ca sunt uneori meteo dependent de vremea din Bucuresti whatever unde îs...
Mi-a fost asa de lene, ca nici apa n-am coborat sa-mi iau, asa ca a trebuit sa beau singurul lichid disponibil in micul frigider, adica cutii nenumarate de Heineken si sa rontai la grisine graseiate cu crema de branza. Adica grisina infipta direct in branza...Doamne, bune-s!!!

Ametit de tocuri si cloncanitul lor de cu seara dinainte, am dormit pana la amiaza iar apoi din varful patului, cu berea in stanga pe noptiera, si cu grisinele in dreapta am tot butonat la televizor. Si pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, am stiut de ce eram eu in casa si nu pe la Belis sau Tarnita, in Diesel sau Irish Pub.

Pe Cinemax, exact la fix cand dadea sa inceapa, am prins un film de care uitasem doar in supraconstientul meu: "Cei mai frumosi ani"  cu Barbra Streisand si Robert Redford. Titlul original, " The way we were", desi exprima esenta naratiunii, este depasit clar de versiunea romaneasca "Cei mai frumosi ani" care transmite un simtamant mai profund, mai aproape de adancul zicerii scenariului...Bravo cui a avut ideea...

Tin minte ca prima data am vazut filmul asta, prin anii '80, la video si l-am urât din inima pe Hubbell (Robert Redford) ca a renuntat prea usor la o asa femeie, Katie (Barbra Streisand) din motive, credeam eu, prea burgheze si de comoditate masculina.
Duminca, l-am urât din nou, desi am mai imbatranit si as fi putut sa-i acord sumedenii de circumstante. In plus l-am si dispretuit, he...he...

Povestea e clasica, o relatie romantica intre doi oameni aparent diferiti, din lumi diferite, cu educatie diferita, dar pe care iubirea i-a adus aproape. Ea, evreica, comunista, agitatoare, cu pareri politice bine conturate, uneori imposibila, prea stresata de idei revolutionare, dar calda, tandra, empatica, exprimandu-si iubirea la fel de elocvent precum isi exprima parerile politice. El, educat in elita conservatoare, relaxat, sportiv, distant, cu carisma. Ea se lupta sa tina iubirea aproape, el, uimit ca poate iubi o asemenea femeie.

Sunt cateva dialoguri absolut spumoase ce definesc tema centrala a povestii:
Katie: Nu sunt pe stilul tau, nu-i asa?
Hubbell: Nu, nu esti.
Katie: Ma voi schimba.
Hubbell:  Nu, nu trebuie sa te schimbi. Esti fata din tine, trebuie sa-ti pastrezi felul de a fi.
Katie: Dar asa nu pot sa te pastrez langa mine. Cum sa te tin langa mine?
Hubbell: Pentru ca intinzi coarda prea mult, in fiecare cacat de moment. Nu avem timp sa ne relaxam si sa ne bucuram de viata. Iei totul  prea in serios ca sa fie  cu adevarat serios.
Katie: Daca intind coarda prea tare, este ca vreau ca lucrurile sa mearga mai bine, vreau sa ne fie mai bine, vreau sa-ti fie mai bine. Sigur ca fac valuri, da. Si am sa-ti fac valuri pana totul o sa fie bine cu tine si cu noi. Nu vei gasi niciodata pe cineva la fel de bun cum sunt eu, sa creada asa mult  in tine, asa cum cred eu, sa te iubeasca asa de mult cum te iubesc eu.
Hubbell: Stiu.
Katie: Si atunci, de ce?
Hubbell: Crezi ca daca ma intorc o sa fie bine, asa printr-o vraja? Ce se va schimba? Ce va fi diferit? Amandoi vom gresi, amandoi vom pierde
Katie: Nu putem sa castigam amandoi?

El era individul din cuplu, care rationa, era cu picioarele pe pamant, realiza si stia sigur ca nimic nu o sa mearga, avea certitudini sumbre asupra viitorului lor. Prezentul doar plutea...nu conta...
Ea era inima, care era gata sa faca orice sa-si pastreze iubirea aproape, sa lupte pana la capat. Puternica dar si vulnerabila in acelasi timp. Adica, simplu...femeie...

La un moment dat, dupa ce totul se incheie, Hubbell si prietenul lui, J J, erau intr-o barca si isi depanau amintiri...care fusera cei mai buni ani pentru fiecare. Cand ii veni randul...Hubbell izbucni...1933 cand castigase cupa liceului la baseball...dar apoi reveni...nu, de fapt...'44. Ba nu, '44, '45, ' 46....erau anii cu Katie...Anii cu Katie cea imposibila, stresanta, enervanta...aia erau anii...anii cei mai frumosi...

Barbra face un rol exceptional, cred ca a si fost nominalizata la Oscar, Redford excelent, un Hubbell super autentic.Adica un bou autentic cu certitudini clare. Caci numa' boii au certitudini, nu? Ceilalti mai au si dileme...

Filmul se termina cu o scena superba, dar nu stau s-o descriu...trebuie vazuta...Ramasei cu o grisina intre dinti din care curgea ceva crema de branza, gandindu-ma la cei mai frumosi ani ai mei...

Cei mai frumosi ani ai mei, tocmai incepura...

M-am dus la frigider si mi-am deschis inca un Heineken, pentru cei mai frumosi ani, care au fost si care vor sa vina...

Ziua 1198 Sus pe tocuri

Dacă avem un bun național concret, dacă economia s-ar măsura după aceasta avuție națională, cu siguranță am avea cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, mai bine zis locuitoare. Acest indicator care face diferența este românca cățărată sus pe tocuri.
Avem cele mai multe tocuri pe cap de cetățeancă, miliarde de euro ce calcă apăsat și demn pe asfaltul patriei.

De exemplu Pindica. Când am recepționat-o avea vreo 200 de perechi de pantofi, exclusiv cu toc, toate culorile, toate modelele.
Nu-i ajungeau! Cât am fost împreună și-a îmbogățit colecția cu încă vreo 200, pe putin. Aveam mai puține cărți în casă decât cutii cu pantofi. La o medie, să zicem, de 50 de euro perechea, deși cred că media e mult mai sus, înseamnă că doar Pindica deține o avere în tocuri de vreo 20.000 euro. N-am adăugat tocurile mov de la ultima manifestare. Și ca ea, milioane de femei din România. Poate doar rusoaicele și ucrainiencele să le sufle în ceafă. Dar în rest, Europa și toate celelalte continente sunt jos, pe caldarâm.

 Mi-aduc aminte, acum vreo 15 ani să tot fie, am avut ocazia să locuiesc în Germania vreo nouă luni. Adâncit în activitate, nu mi-am dat seama că nemțoaicelor le place să se îmbrace cu preponderență în tricou, jeanși și teniși chinezești de douăzeci de mărci de la Aldi. Cam asta era costumația generală. Dacă mai pui că multe dintre ele sunt rubesiene, ca să nu zic supraponderale, le poți confunda ușor cu bărbații pe stradă.
Într-o zi, împreună cu niște colegi fiind într-un pub, am prins happy hour cu bere gratis. Acolo happy hour e chiar happy, nu se anunță din timp șiar berea e chiar gratis. Cine e deja în cârciumă și prinde ora de fericire poate să bea cât poate pe gratis, o oră. Fericirea era maximă cum ziceam. Toată lumea se agita să toarne pe gât hectolitri de bere moca. Ce poate fi mai bine pe acest pământ pentru un bărbat însetat?!
Credeam că nimic. M-am înșelat! Eram cu spatele la intrare și încercam timid să sorb din bere, când deodată se făcu liniște. Colegii de la masă rămaseră blocați cu halbele în mână, ospătarii se opriseră cu fețele uimite. Toată lumea privea spre  ușa de la intrare cu o mimică siderată. De parcă intrase Brad Pitt cu Angelina dacă ar fi fost atunci împreună. Imaginea era ca dintr-o scenă de film cu multă mișcare și zgomot cînd deodată apeși pe "Pause" și se oprește tot. Fiind cu spatele, mi-a scăpat momentul revelației. Bărbații uitaseră de happy hour și de berea free. Când m-am întors să particip și eu la mirarea mulțimii, am văzut un cuplu cam pe la patruzeci de ani, el la costum și cravată, iar ea într-un deux-piece cu fusta peste genunchi și pantofi cu toc înalt. N-am înteles la ce se holbau cu toții, în primul moment. Nu mi se părea nimic deosebit. Apoi comentariile colegilor nemți, danezi, olandezi și alte nații se revărsară ca un fluviu nervos după ce a fost ținut captiv într-un baraj de acumulare." Ohh...ce piesă!...ce cool!...ce bine înțolită!...ce femeieeeee!!!"...Tipa cu tocuri era chiar o femeie obișnuită, nici prea - prea, nici foarte - foarte. Arăta bine, într-adevăr, dar la standardele noastre din România o puteai confunda ușor cu o funcționară oarecare care  ieșise cu soțul la cină. Acolo însă producea o emoție reverberantă, mirifilobolantă. Toți bărbații din birt, absolut toți, în afară de mine, erau sincer extaziați de acea apariție. Atunci mi-am dat seama, mai ales după ce m-am întors acasă, ce femei avem noi, mai frumoase, mai dichisite, toate sus pe tocuri.

De atunci am tot fost plecat, prin tot felul de părți ale lumii. Uneori câteva zile, alteori câteva luni. Mereu am fost atent la acest indicator sublim, tocurile. Le mai poți vedea, e adevărat, prin Manhattan când ies fetele de la job, prin Paris la ceas de seară, la Moscova și Kiev la orice oră, dar ca la noi nicăieri.
Toată țara este cucerită de femeile sus pe tocuri. De la Satu Mare la Constanța, din Iași la Craiova, din București în Timișoara.
Suntem cei mai norocoși bărbați din lume.

Sunt la Cluj, hălăduind în alt proiect. Urcam Calea Turzii, azi pe la prânz, să ajung la un OMV să fac plinul. Cînd deodată, din dreapta, a ieșit un Tiguan fără să se asigure, fără să semnalizeze. Mi-a luat fața cum s-ar zice. La volan o "Piți" roșcată învolburat. Mă cam iritai, recunosc. Am boscorodit-o nițel în gând, dar când a intrat în OMV înainte mea și a ocupat singura pompă libera, chiar mă enervasem. Ca să vezi!
Dar cand "Piți" a coborât pe niște tocuri de 15 cm, cu pulpele cambrate, și cum se mișca ea pe lângă masină dând din șolduri ametitor, am iertat-o. Cum pot să mă enervez pe asemenea tocuri? Mi-a trecut subit, totul de la tocuri. Și asta se putea întampla oriunde la Bârlad, Bixad sau Marghita.

Tocurile sunt avuția noastră, iar picioarele sus pe tocuri, brand național. Eu în locul frunzei de strejar ca simbol turistic, aș fi ales un pantof cu toc. Eventual cel din poza de sus...

Iar acum, că vine seara, voi ieși în oras, să-mi bucur privirea de glezne sus pe tocuri. Cum ziceam, sunt un norocos...

Ziua 1192 Mi se rupe-n...

Pe vremuri, obișnuiam să ascult muzică la walkman, cu căștile pe cap. 
Era un fel de a nu mai auzi zgomotele din jur, de a nu vorbi cu oameni dacă n-aveam chef, în tren, în troleibuz sau aiurea. 
Să nu salut băieții de cartier care atârnau pe borduri cu berile pe caldarâm, să mă înfășor cu un gard de sârmă ghimpată și să nu mă las înțepat de nimic.
Mi se rupea-n...Mă bucuram doar de ce mi se părea că merită bucuria.

Apoi, cu timpul, am început sa fiu mai atent la lumea din jur. 
Ca un făcut îmi săreau în ochi doar ticăloșiile, meschinăria, snobismul, mitocănia. 
Nu mai vedeam pădurea de uscături. Ce mă revoltam!

E atât de mult frumos, e atât de mult bine în jurul meu că mi se rupe-n...iar de uscături.

Îmi pun iar căștile pe cap să nu mai aud zgomotele din talk-show-uri, îmi pun gluga pe cap să nu mai văd aceleași fețe de clovni și saltimbanci care fac șpagatul la televizor.

Mi se rupe-n...că rămân fără bani la sfârșitul lunii și privesc la cer. De fapt stau într-un hotel de mii de stele.
Mi se rupe-n...de deștele în sus scoase pe geam în trafic, de figurile schimonosite de furie că au pierdut cinci metri din spațiul lor, de coatele rotite prin aer să ajungă primele la coadă, de cârcoteala unor moșnegi plicitisiți de viață  cărora le pute tot, inclusiv de căștile mele de pe cap.

Mi se rupe-n...de minciună, lașitate și dispreț.
Mi se rupe-n...de fizionomiile triste și apatice, de răcnete, de zgomotele infernale și infinit mai dese decât oriunde în lume ale sirenelor de la salvare. Căci avem nevoie mereu de a fi salvați de ceva.

Mi se rupe-n...de "patrioții" care ne conduc țara, ne salută cu zâmbete ipocrite cu o mână, iar cu cealaltă ne fură din buzunare.
Mi se rupe-n...de lăcomie, bigotism, fățărnicie.
Mi se rupe-n...de lipsa de curaj, eleganță, iubire și prietenie.

Pentru că  unii oameni trăiesc stări de spirit atât de proaste, încât caută semnificația zâmbetului pe google să afle ce înseamnă.

Ascult, privesc, simt covorul de flori dintr-o poiană, iarba verde și fânul proaspăt cosit, roua dimineții dintr-un crâng fraged, ursuleții polari, glutonii și prigoriile de pe Wild, gălăgia, zâmbetele, lacrimile copiilor. 
Iubesc viața din fața privirii.

Da, ador și înghețata cu ciocolată. La cornet.

Mă bucur de lumea și oamenii frumoși din jur. 
Sunt atât de mulți!!...

Ziua 1143 Suflet și Zeu

 

                         Cartea Roșie la Rubin Museum of Art N.Y.

Unu Mai mă găsi de dimineață într-o magie a lenei. 
Ascultând cocoșul din vecini ce nu contenește să cânte răgușit, în octave înalte, până spre amiază.

"Pindiiiic...pe la ce oră ajungi?"  
Exuberanta pe WhatsApp. 
Mă invitase la mare, de unu mai, la chermeză. Pentru că n-am învățat încă să spun din prima "NU" i-am zis că ajung, dar lucrez, n-am vacanță ca alții. 
Cu o zi inainte zăbovisem la berou până la nouă seara să isprăvesc chestii urgente.
Chermeza începuse de luni, căci săptămâna patimilor merită celebrată cum se cuvine.

Am fost nevoit să mă ridic din lenoșenie.
Tanti trebuia să apară, căci e miercuri iar ea nu e proletară. 
Mama'n nu răspunde la telefon, o fi la piață. Musai să mă refugiez undeva. 
Unde altundeva decât la Băneasa Mall. E aproape, e mare, e răcoare, nu te plictisești....

Anul trecut, ziua muncii mă prinse tot acolo. Mi se strică telefonu', mai bine zis crăpă cartela. Singurul magazin oranj deschis acolo era. 
1 Mai picase marțea, o zi oarecare, iar mall-ul, țin minte, era plin de plimbăreți. 

Acum pustiu. Câțiva rătăciți și amețiți.
Scări rulante, direcția Nordsee. Mic dejun, creveți cu nu știu ce sos..Apoi oranj, să văd de noutăți, nimic special. 

Librăria Divertas, hai să dau târcoale agale!
Rafturi pline de cărți. Cele mai multe despre pshihologie, dezvoltare spirituală și personală, business. Se pare că-s cele mai cerute. 
Beletristica e înghesuită într-un colț. Marii clasici precum și cei în devenire stau pitiți în letargie. 
Cine să-i mai ceară?

În mijloc, pe un stativ trona cu paginile desfăcute o carte mare, grea. 
Era deschisă la capitolul "Suflet și zeu". 
Carl Gustav Jung, "Cartea roșie". 
Să tot fie vreo cinci-șase kilograme, coperți groase, roșii, 599 lei.

 În cea de a doua noapte mi-am chemat sufletul.
Sunt obosit, suflete al meu, prea mult a durat peregrinarea, căutându-mă pe mine însumi în afara mea. Am mers printre lucruri și te-am găsit dincolo de amestecul lor.

Am luat roșul din carte și l-am cântărit în mâini. L-am frunzărit, l-am mângâiat, l-am mirosit. 
Am fost la o secundă să-l iau.

Am mers printre lucruri și te-am găsit dincolo de amestecul lor. Dar rătăcind printre lucruri am descoperit omenirea și lumea. Am găsit oameni.

Nu prețul m-a speriat. Ci șansa regăsirii. M-am temut că aș putea să-mi aflu sufletul și ce-aș putea găsi în el.

Năluci cu părul roșu dansau ademenitor între coperți.

Așa c-am ieșit repede. Am intrat  în Mark & Spencer și  în Office Shoes unde mi-am cumpărat lucruri de același preț. 
Nu de aceeași valoare. Să mă amăgesc.

Joi, pe doi, m-am dus la berou să răspund listei de întrebări la ce trimisesem marți. 
Unii n-au nimic: nici Unu Mai, nici Paște, doar întrebări. 
Nu era nimeni. Lucrurile mă asteptau, și privirea spre apus.

"Pindic, mâine vii sigur?" 
Exuberanta tot pe WhatsApp. Nuș'ce are, ce pată i se puse!
După ce terminai, mi-am întins picioarele pe pervaz, am aprins o țigară, deh' nu era nimeni. 
Priveam la câmpul verde și apusul ce-l mărginea...

Dar rătăcind printre lucruri am descoperit omenirea și lumea. Am găsit oameni. Și pe tine, suflete, te-am regăsit, mai întâi în imaginea omului și apoi pe tine însuți. Te-am regăsit acolo unde mă așteptam mai puțin. Acolo, din puțul întunecat, te-ai ridicat spre mine. Mi te anunțaseși dinainte în vise, acestea au ars în inima mea și m-au mânat spre lucruri dintre cele mai îndraznețe și mai temerare și m-au silit să mă ridic deasupra mea însumi. M-ai lăsat să văd adevăruri pe care înainte nici măcar nu le bănuiam. M-ai pus să parcurg drumuri a căror lungime fără sfârsit m-ar fi speriat dacă în tine n-ar fi fost ascunse cunostințele despre ele.

Vineri, pe trei, m-am trezit însuflețit. Mă aștepta pentru un test drive noua Mazda 6 Revolution. Ohhh...orgasmicăăă!!.
2,5 litri, 200 cai putere, benzină, piele maronie, automată, full options, roșie, culoarea cireșei pârguite, tracțiune integrală, model de top, mirobolantă!!
Băiețelul din mine se trezi din somnolență. O sumedenie de butoane, beculețe, ecrane,chestii. Am ascultat cu atenție instructajul. Cum să fac dacă, ce să fac când, dacă vreau asta să fac așa. O tură scurtă cu un nene priceput și e a mea.

"Pindiiiic, te așteptăm, e soare, muzică...miștooo...da' vino odată!!!!"
Mda, păi acum aveam cu ce. Unde să te dai mai bine cu mirobolanta ca pe autostrada soarelui? Nicăieri pentru viteză.
Așa că direct A2, fără nicio ezitare...

 M-ai pus să parcurg drumuri a căror lungime fără sfârsit m-ar fi speriat dacă în tine n-ar fi fost  ascunse cunostințele despre ele.
Am peregrinat mulți ani, atât de mult până când am uitat că am un suflet. Unde ai fost în acest răstimp? Ce lume de dincolo te-a ascuns și ți-a dat adăpost? Oh! faptul că trebuie să vorbești prin mine, că limba mea și cu mine îți suntem simbol și expresie! Cum să te descifrez?

Jucăria e fabuloasă. Țâșnește de la semafor doar când îi arăți talpa. Știe deja ce vrei. 
Intuitivă, cum doar o femeie ar dori sa fie.

Liniște. E Vinerea Mare. Puține mașini, "loganiști" cei mai mulți, adică șoferi de duminică. 
Chiar așa era. Majoritatea, autoturisme de familie, cu bagaje la vedere, mergeau să petreacă Paștele undeva la neamuri. 

11 difuzoare Bose, peste tot în cabină. 
Greu de descris cum sună AC/DC, mirifilozant!


Am forjat cu grijă totusi, căci "loganiștii" de duminică nu prea se uită în oglindă, merg pe banda a doua cu 110, că așa le place, sau schimbă brusc banda tot cu 110, din motive neelucidate. 
Pe porțiunile libere și drepte am călcat pînă la o viteză de neprecizat. 
Cum ziceam, orgasmic! 
Luminile de zi ale farurilor, violete, și "privirea" decisă a sculei îi mătura de pe banda a doua pe toți. Chiar și pe "greii" cu pretenții. 
Senzația este metastazică. 
Poți să crăpi în secunda următoare. Îi pricep acum pe donatorii de organe de pe motoare. Își trăiesc ultima clipă perpetuu. 
Frânele? Olimpice!
M-am pomenit de vreo două ori cu cetăteni pe banda mea, apăruți din neant. 
Căci la.... și ceva de kilometri pe oră neantul e continuu.
Frână de la viteză greu de declarat la 100 km/h în trei sute de metri. 
Lipită de asfalt. Nu se mișcă nimic, nici măcar fundul, treapta a treia, apoi ai buton pe volan pentru a patra dacă vrei demaraj...mirobolant. 
Benzină, se simte. Motorina e pentru tractoare doar.
Senzații...viață...

faptul că trebuie să vorbești prin mine, că limba mea și cu mine îți suntem simbol și expresie! Cum să te descifrez?
Cine ești tu, copile? Ca pe un copil, ca pe o fată te-au înfățișat visele mele, nu-ți cunosc tainele.

M-am oprit la o benzinărie să trag din țigară. 
Când am luat jucăria mi s-a zis: faci ce vrei cu ea, dar nu fumezi înăuntru. Ok, se poate trăi cu asta.
În parcare văd vreo duzină de mazde, 3, 5, 6, CX5,7, 9.  Ședință tematică. 
Precum motocicliștii, fanii  ies în coloană să se dea pe mazde. 
Nu spun ce reacție excitantă a provocat apariția mea cu Revolution. 
Parc-aș fi avut ultimul tip de Rolls placat cu platină.

Am pipat lăsându-i pe excitați să studieze scula. 
Unu' vru să vadă motorul. WTF!...cine știe să deschidă capota? Asta nu mi-a spus-o la instructaj. Bine că știa cineva. S-au minunat, au pipăit, au adulmecat. 
M-au rugat să pornesc cu ei, să întregim coloana. 
Mergeau în Vamă. Fu fain!...
E ca un dans. Se merge în coloana, câte unu' mai depăsește iar ceilalti îl privesc și-i fac semne cu brațele larg întinse prin ferestre.
Whatever, e un spectacol!

După Cernavodă, după Medgidia, după dealuri, autostrada se deșiră. 
Un sens spre Mamaia, Tulcea, celălalt Eforie, Mangalia, Vama Veche. 
La răscruce ne despărțirăm. 
Soarele ne bătea din spate, dinspre apus.

Cine ești tu, copile? Ca pe un copil, ca pe o fată te-au înfățișat visele mele, nu-ți cunosc tainele.
Iartă-mă că vorbesc ca în vis, ca un om beat - ești Dumnezeu? Este oare Dumnezeu copil, este fată?

"Pindiiic...pe unde ești? Suntem la al treilea rând de tequilla...vino repede"
Nimic nu mă ademenea să mă grabesc. Habar nu am de ce!
Așa că intrai în oraș. Am sunat un prieten din Constanța care se vaită că eu nu îl caut niciodată. Răspunde căsuța vocală. O dormi.

M-am dus direct și înfipt la cafeneaua BT (adică Banca Transilvania) de pe Tomis colț cu Ferdinand. Nu atât să beau o cafea, care e aceeași Illy, cât să mă pierd în canapele. 

Au ăștia niște canapele din piele, mari, comode și moi.
Te așezi și nu se mai termină așezarea. Abisal!

Expresso lung și o limonadă fără arome, cu miere.

Lângă mine, pe canapele la fel de abisale, patru fete cam de cincișpe'-șaișpe' anișori. 
Sorbeau cu paiul din niște lichide colorate. Două din ele erau cu fața spre mine, două cu spatele. 
Una dintre cele cu vederea spre mine, vorbea afectat, trăgând din țigară și din pai în același timp. Subiectul foarte serios. 
Mi-a distras atenția pierdută la traficul de pe bulevard. 
Afectata vorbea încontinuu. Sigură pe ea, frumușică. 
Să zicem că seamănă cu Vanessa Paradise în adolescență. Șatenă, păr lung, aranjat la coafor, ochi căprui, migdalati. 
Prăbușit în abisul canapelei, o ascultam, privind-o cu coada ochiului. 
Ohh, ce spectacol!! Cam cât Revolution pe autostradă și încă odată pe atât.

Subiectul cum ziceam,  foarte serios. 
Nimic despre școală, teme. Totul despre băieți, relații și sentimente.

Vanessa le povestea prietenelor despre iubitul ei pe care tocmai îl prinsese cum se pupa cu alta. Și cum ea i-a dat un eject pe măsură, iar iubitul jelea implorând-o să vorbească cu el. Să-i explice că ce văzuse, de fapt nu era adevărat.
"Auzi cretinu', mă face proastă în față...adică nu văd bine...să vedeti...îmi dă mesaj...stai să-l citesc...Te implor răspunde la telefon, stau în casă și bocesc de două ore, nu-mi revin...lasă-mă să-ți explic...n-a fost nimic...eu pe tine te iubesc...Ce dobitoc!! 
Să vedeți ce i-am răspuns. Bou' naibii ce ești, rămai cu curva aia, ia viteză să nu te mai văd în ochi. Și apoi cred că m-a sunat de 30 de ori."

Prietenele dădeau din cap aprobator, că bine îi face!
 "Fată!...știu, e superdrăguț...de el îmi place cel mai mult, e așa de cool, de câte ori mă isterizam el vorbea calm cu mine, mă liniștea. Dar ce să-i fac bou' naibii dacă se linge cu toate parașutele?". 
Își aprinse altă țigară și continuă: " Acu' și eu dacă e să mă gândesc, și eu m-am pupat cu Victor...știti la cheful de acolo...Da!, dar de supărare și de oftică pe idiot...De ce cu aia? Cu proasta aia? nespălata... de ce tocmai cu aia?...handicapatu' dracului..
Da...și ce?...l-am mușcat pe Victor de gât și de spate. 
Asta e, eram beată...și știi fată?... 
Când ești beată simți să fii cu cineva..."  
Gesticula amplu din mâini cu țigara între degete..."Stai că sună...să-i răspund?"  Fetele mișcară din cap aprobator. Îl puse pe speaker și-l luă tare: "Ce vrei?"...Se auzea vag o tânguială, nimic clar. "Auzi bou' dracului ce ești...nu ți-e rușine?...Cum de ai tupeul să mă suni.?"...
Alte văicăreli, nu se înțelegea. "Auzi, mă iubește!" zise Vanessa dându-și ochii peste cap. 
"Handi, nu mai jeli, că e de pomană, du-te la zdreanța ta și nu mă mai freca atâta la cap...Cretinule, nu mai suna că-ți blochez număru'!..." Îi inchise telefonul iar fetele oftară de admirație.
"Iar sună...ăsta-i chiar handicapat". Apoi plecară toate patru vorbind în același timp.

 Iartă-mă că vorbesc ca în vis, ca un om beat - ești Dumnezeu? Este oare Dumnezeu copil, este fată? Iartă-mă că vorbesc încet. Nimeni nu m-aude. Vorbesc încet cu tine, iar tu știi că nu sunt beat, nu sunt confuz și că inima mi se răsucește în dureri sub rana din care întunericul rostește cuvinte batjocoritoare.

"Pindiiic...suntem pe terasă în față la Golden Tulip''   
Amicul are telefonul tot închis. Precis e plecat pe undeva, nu doarme el atâta. Vroiam să-i arat jucăria.

Dacă în Constanța e relativ liber, Mamaia e tare plină. Nu mai erau gheretele unde se plătea accesul în stațiune. Bună treaba! Parcări pline, lume, parc-ar fi luna lui august.

Nu știam unde e Golden Tulip, dar Navi de pe minunăție mă vârî exact în gaura cu pricina. Găsi și loc de  parcare. 
Ce frumoasă e viața!!!. Cât de puțin am nevoie să fiu fericit!

Pe terasă, chef în tanga. Cum vedeam pe vremuri la MTV. 
Soarele încă se holba la nisip, muzică, multe trupuri cu mișcări lascive printre mese și pe bar. 
Totul pe Marabou...

 

Nu știam piesa asta. Nici pe interpetă. La Guerrilla ăștia nu dau asa ceva, dar sună bine. Se asortează cu bikineii voluptoși de pe plajă.

Mă apropiai s-o reperez pe Exuberanta. Cam greu. 
Mă ochi una dintre Intime. Semi aburită, lascivă, Marabou...
M-a tras direct de capătul curelei de la bermude, ce atârna într-un fel, printre mesele la fel de lascive. 

Buimacă situație! Nu puteam intra așa de brusc în atmosferă. Oamenii se apucaseră de treaba asta de vreo două-trei zile și o ținuseră constantă. 
Exuberanta era exuberantă. Afumată bine, veselă, tanga negri, ochii negri, "îmbracată"-n negru toată...
"Pindiiiiiiiiiiiiiiic"... mă luă de gât..."Ce bei?...tragi un joint?"...
Nu mă întreba nimeni de mâncare. Mi-era foame. 
" Unde se mănâncă bine pe aici?".
 " E un bistro mișto lângă Hawaii...papa bun", se băgă Intima. "Hai că vin cu tine să-ți arăt, nu-i departe". 
Exuberanta. "Hai papă repede, poftă mare! Te așteptăm...". 
Una dintre Intime, roșcata cu claie creață, mă însoți la bistro. Ea  e mai simpatică, vorbăreață. Cealaltă, blonda aglomerat, e mai în lumea ei, mai absentă. Mai potrivită pentru starea mea, mai ales la masă. Dar n-o reperasem încă.

Îl lăsai pe garçon să aleagă ceva pentru mine. Pericol cu cârciumile astea deschise de 1 mai! Nu știi ce primești în farfurie. Băiatu' alesese un șnițel de pui în sos de roșii și mozarella, iar eu am adăugat doar niște legume perpelite la tigaie. Miraculos de bun! 
Șnițelul bestial, legumele corecte. 
Roșcata cu claie creață vorbea neîncetat. Că ce facuseră până atunci, că stau în Hawaii, la hotel adică, pe la ce cluburi se perindară. Nu vru să mănânce. Supse două drafturi de Stella și gura nu-i tăcu.

Vorbesc încet cu tine, iar tu știi că nu sunt beat, nu sunt confuz și că inima mi se răsucește în dureri sub rană din care întunericul rostește cuvinte batjocoritoare. "Te minți în față. Vorbești așa spre a-i păcăli pe alții și a-i face să creadă în tine. Vrei să fi profet și alergi după ambiția ta." Rana încă sângerează și eu sunt departe de a putea să trec cu vederea propriile-mi cuvinte batjocoritoare.

Pe terasă, chermeza era în toi. Exuberanta iar mă luă de gât. Uitase că ne văzuserăm deja. 
Mă întâmpină a doua oară cu același entuziasm. 
Era atât de beată că simțea să fie cu cineva. 

Apăru și celaltă Intimă, blonda aglomerat, aburită și ea dar mai reținută. 
Nu mă pupă, ci-mi trimise doar un colț de zâmbet. Cât mister!...

Am cerut un Mojito, dar fără rom. Barmanul se uită la mine pieziș: "Ăsta  nu-i Mojito". Bine, știu, fă-l s-arate a Mojito...doar cu apă!

Știam deja că n-o să rămân. Deși perspectivele se anunțau interesante...
Am supt încet la "Mojito" vreo oră. 
Se ivi prietenul publicitar. Zdrențe!
Nu-l văzusem niciodată așa și nu cred că m-a recunoscut. 
Deși nu prea aveam cunoscuți, lumea vorbea cu mine de parcă ne cunoșteam de-o viată. Așa e la petreceri. 

Nu însă când bei Mojito botezat. Toți erau optimiști. Plănuiau alt chef în nu știu ce club. Nu eram foarte sigur dacă puteau ajunge pe propriile picioare nici până în cameră.

Am plecat tiptil. Așa cum am venit, neștiut. Nu-mi simțise nimeni lipsa. 
Se făcu de asfințit. Soarele se topi la apus. 
Nu vroiam decât să simt vibrația și puterea mașinii pe drumul de întoarcere. 
Am "zburat" o oră și un pic pe autostrada, liber. Doar o mașină de poliție în mers. O văzui prea târziu, dar nici ei  nu mă văzură prea bine. Sper...

La Înviere m-am dus la biserica din curtea Palatului de la Mogoșoaia. Am stat la slujbă vreun ceas. Am luat lumină și m-am întors acasă să ciocnesc două ouă. 
Să mi le ciocnesc: Happy Eggs!..he he...

Rana încă sângerează și eu sunt departe de a putea să trec cu vederea propriile-mi cuvinte batjocoritoare.
Cât de ciudat mi se pare să te numesc copil, de vreme ce ții în mână nemărginirile. Eu mergeam pe drumul zilei. Tu ai mers nevăzut alături de mine și m-ai călăuzit din treaptă în treaptă, alăturând înțelept fragment lângă fragment și lăsându-mă să văd un întreg în fiece fragment.
Ai luat când  eu mă gândeam să rețin și mi-ai dat când nu așteptam nimic...

Dimineață, mi-am ciocnit alte două ouă. Unul roșu și celalălt galben. Cu brânză și ceapă verde.

"Pindic STF unde ai dispărut??. Nu mai vb cu tine niciodată"

Am deschis o sticlă de Dry Muscat de la Jidvei. Mi-am făcut un șpriț și am știut. 
Am știut de ce n-am rămas la chermeză. N-am putut, încă.

Pe terasă,  tolănit pe un scaun, am privit la cer.
Senin, doar niște norișori răzleți. 

Mi-aș pipăi sufletul, dar ce-aș găsi? 
Mai bine îmi fac unul nou.

Ziua 1137 Se întâmplă lucruri...

Acasă începe să arate a locuință vie.
Se aude o mașină de spălat torcând, un tv cântând, o hotă huruind de abur supt, florile se înviorară, soarele zâmbind la ferestre.
Păi da! Toate sculele ale căror butoane le-am învățat învârtirea, se treziră la viață.
Singurul, încă stingher, e cuptorul electric. Zace leșinat.

La berou' toate's cum le lăsasem.
Aceeași fereastră uriașă cu vedere spre apus, câmpul verde, tabelele, graficele. Nemișcate, toate încremenite în așteptare. În așteptarea mea...he, he...

Pe mine mă așteaptă doar lucruri, numai florile ce însuflețesc doru-mi.

Zilele fuseră pe rând, de luni până vineri, adormite în rutină. 
Trezit la șapte fără un sfert, orbecăit după ibricul de alamă, zahărul de pus la fiert, apoi nimerit cafeaua în apa clocotită, sorbit aroma agale, cei trei "sh" mirobolanți (shit-shave-shower), sorbit ultima aromă, ferchezuit cu ce se potrivește zilei (mai business, mai semi), urcat în mașină, salutat portarul și femeia de serviciu, Guerrilla, șosea, Guerrilla, țigară, câte un apel, două, berou'...aroma slabă de filtru, mail-uri, tabele, privit spre apusul ferestrei, peste câmpul verde, alte telefoane, oameni, fiare, mecanisme, grafice, ulei hidraulic, iar privit la apus, iar oameni, mail-uri, ulei, vaselină, jucării din oțel, ședinte, discuții individuale, brainstorming, motivare, lenea de o țigară, scuze, motive, justificări, zâmbete, neîncredere, bani, facturi, specificații, iar ulei, uși deschise, închise, ferestre largi mereu spre miazănoapte, soare coborând în zare, întuneric, închis butoanele, ieșit, în mașină, Guerrilla, oprit la Carrefour uneori pentru chestii, șosea, portar, parcare, lift, acasă...unde doar florile mă așteaptă. 

Se întamplă lucruri...

Joi m-a sunat un prieten, publicitar de felul lui, să mă anunțe că în seara aia se întâmplă noaptea agențiilor de publicitate. Un fel de noaptea muzeelor...sau noaptea muzelor...
Că cică e mișto, că e muzică, sucuri, bere și vin, oameni... 
Că se întamplă lucruri....

M-am dus. Mă plictisisem de ursuleții polari de pe Wild. Am trecut pe acasă, mă schimbai  mai casual și, ca să n-ajung primul, semnai condica pe la nouă și ceva. 
Era încă devreme, ceva lume totuși, brățară la intrare. Ca la baia turcească din Budapesta. Lipseau șorțurile cu vedere la fese. În rest totul cam la fel.
Mi-am luat o bere, în ideea că e și ultima, și m-am postat undeva pe marginea terasei să mă pot sprijini de ceva. 
Public "subțire" de advertising, clienți, hipsteri și hipsterițe, artiști, creativi, promotori, vânzători, gură cască cu brățară, așa ca mine. 
Ce de lucruri se întâmplă!

Din când în când se apropia câte cineva, ne prezentam, schimbam două-trei vorbe și cineva-ul trecea mai departe. Eu, sprijinit de bucățica mea de margine.

Apăru o fată care mă cunoștea. Exuberanta...
"Pindiiiiiiiiiiiiiiiic...."....sări să mă pupe. Este o prietenă a prietenului meu publicitar, așadar și prietenă cu mine oarecum. 
"Ce mai faci măi Pindic?...Exiști?"...chestii de introducere. 
După fata asta se iviră încă două, prietene intime d-ale ei. Prezentări, una-alta. 
Exuberanta dorind să-și facă o  poză cu mine dădu telefonul la una dintre intime și se agăță de gâtul meu. Rânjete..cheeseee...
Așadar, eu cu trei hipsterițe, de două minute, prezentări, poze, fără să rețin bine cum le cheamă pe celelalte. 
În minutul trei, cine apare?...La intrarea terasei?... Într-un deux piece culoarea oului de rață, fustă deasupra rotulelor, fără dresuri căci e cald, pantofi mov, poșetuță asortată, roșcată închis, bronzată la solar, graseind zâmbete profesionale în stânga și-n dreapta?...Cum cine? Pindica!

Mă suprinse fix la poza doi, cu Exuberanta călare pe mine și Intimele chicotind în jur. 
Tresării! Nu mă așteptam s-o văz după atâta vreme acolo. 
În minutul trei, poza doi, cu fetele înghesuindu-mă. Mda! 

Se opri să vorbească cu nu știu cine, dar nu mă slăbea din ochi. 
E frumoasă! Vorbea calm, dădea ușor din cap, își încrucișa sau desfăcea coapsele de căprioară, proptindu-se când pe un toc mov, când pe celălalt. 

Exuberanta nu se oprea cu selfie-urile, povestindu-le Intimelor chestii din trecut, chefuri, chermeze și lucruri pe care le trăisem împreună.

Pindica asculta atentă pe nu știu cine, trăgând cu coada ochiului către noi. 
Aștepta să se tireze zânele. Ele nimic. Aveam loc bun, la balustradă, unde erau pișcoturi și aveai unde să-ți atârni berea. 
Deja o mâncau tocurile. Nu știa cine-s cadânele. Poate eram cu vreuna din ele. Sau cu toate trei. Să nu cumva se umple de ridicol. Vârsta și experiența îi spuneau să aibe răbdare. 

Se întâmplă lucruri...

Se alătură încă cineva în grupul ei și al nu știu cui. Se iscă o conversație vibrantă. 
Îi sună telefonul. Se întoarse ușor să poată vorbi. 
Exuberanta și Intimele ronțăiau covrigi și sugeau din bere cu paiul. 
Nu m-am mișcat. Mă prefăceam că ascult ce vorbeau fetele cu o mină interesată.
Tocurile-i mov fierbeau. Începeau să se topească în pardoseală.

Într-un final, sigură pe ea, se desprinse din convesație și se apropie. 
Fetele o priviră nițel cruciș căci era cea mai business formal înțolită din zonă. 

Femeile când se uită la alte femei, încep cu pantofii. 

Pindica le ignoră cu nonșalanță și mă întrebă că ce-i cu mine pe acolo. Nu părea ofuscată, ci amuzată. Își făcu loc în grupul meu format din mine și  cele trei mimoze. "Ce mai faci?...cum merge treaba?"...chestii... 
Exuberanta și Intimele îi fixau încă pantofii. 
Nu le lăsă se se holbeze prea tare. Ieși din decor cu grație, făcându-mi cu mâna.

"Cine-i tipa?" întrebă una din Intime. Chiar n-aveam chef să răspund. 
Bine că veni alt băiat, prieten cu una din ele. Uitarăm toți de pantofii mov.

N-am mai stat mult. M-am desprins de balustrada cu pișcoturi. 
Am dat o tură. Pindica dispăruse. 

Am plecat spre casă cu ochii movuliți de tocuri.

În weekend am citit două cărți. 
Am terminat "Plânsul lui Nietzsche", pe terasă la soare, deși era destinată unei duminici ploioase. De citit!
Apoi pe pajiștea din Mogoșoaia, printre flori, am recitit după mulți ani, "Tropicul Cancerului" a lui Henry Miller. De foarte citit!

Se întâmplă lucruri...așa că...