Și orele dansează, şi clipele iubesc

Și  orele dansează, şi clipele iubesc
Lângă noi, stinghere, neştiute.
E prea mult zgomot în jur sa le mai auzim dansul.
Clipele se deşiră anonim, neiubite.

Uneori în vise, nălucile, muzele, ielele dansează ametiţor, amintind perfecţiunea prezentului.
Prezentul este perfect, căci este aşa cum este...nealterat, autentic.
Prezent eco...fără grăsimi,  fără e-uri, necolesterolic, necancerigen, bionedegradabil.
Liber de orice "nenorociri" închipuite de sinapsele egolatrice, de felul lor...

Orele dansează...căci ăsta este rostul lor. Să se perinde una după alta. Să-şi iubească fiecare clipă.
Le uităm când ne trezim, când mergem la pauza de masă, când ne pierdem în insuportabila uşurătate a fiinţei, când privim la ceas aşteptându-ne mântuirea.
Ne simţim doar întârzierea. Atât...întârzierea de la nimic. Unde ne grăbim?...tot muritori suntem.
Le aflăm când iubim, când aşteptăm, când sperăm, când visăm, când murim.
Și ele dansează la fel. Iubesc la fel. Mirobolant. Ce spectacol!!

Sunt pe drumuri.
Dansându-mi orele, iubindu-mi clipele.

Mi-am uitat cămăşile, dar nu şi costumul. Hmm...costum şi tricou, eventual împreună cu "adidaşi converşi".
Unele clipe, ore, n-ar accepta aceasta combinaţie. Altele poate că da. N-am stiut să-mi aleg clipele, orele, ce ar accepta...aşa că a trebuit să-mi caut două cămăşi.
La un mall.
În Arad.
Altă dată  aveam cămăşi...dar îmi uitasem costumul. Și mi-am căutat pantaloni... baremi.
Tot la un mall.
În Constanţa.

Orele judecă clipele.
Alteori clipele judecă orele.
Cămăşile şi costumul au o logică în regula sinapselor egolatrice...de felul lor.
Le porţi când trebuie să livrezi un zâmbet de marketing.
Le dai jos când ştii că zâmbetul e o fărâmă de iubire.
Poţi să iubesti în pielea goală, dar nu poţi vinde niciun chibrit fără cămaşă şi costum.
Căci orele judecă clipele, sau invers, whatever...

Arad-ul are filarmonică.
Constanţa nu. Constanţa are doar Marea Neagră.

Zilele astea se petrece Festivalul Toamna Muzicală Arădeană.
Ieri seară, orele au dansat mirific la un concert cu uverturi, intermezzo-uri şi preludii din compozitori italieni clasici.

Din acelea de te apasă clipele iubind.

Rossini, Verdi, Donizzetti, Pucini, Cimarosa, Bellini, crème de la crème...
Dirijorul tot italian. Roberto Salvalaio. Magnific.
Orchestra...mirifilibilozantă.

La Arad.
Ce ore!!
Ce dans!!
Ce bucurie!!
...şi clipele iubesc.

Câtă invidie...săptămâna viitoare este un program excepţional, cu Rigoletto de Giuseppe Verdi, Simfonia a IX a de Beethoven, niţel Wagner, arii baroce.
Când orele tale nu pot fi orele lor, câtă oftică! Ce mi-aş trăi orele aşa! Dar îmi vor lipsi.
O, voi trăitori ai zonei...mergeţi!!...lăsaţi-vă orele lipsă din viaţa voastră deoparte...şi trăiţi-le! Lăsaţi-mă să vă invidiez. Și povestiţi-mi!

Aseară orele au  dansat pe notele lui Amilcare Ponchielli.
Zâne roşiatice, verzui, albăstrele, rozalii, goale, mi-au dansat printre treziri.
Ca nişte iele înfricoşătoare...ca nişte muze drăgăstoase, ca nişte năluci aievea.
Și orele dansează, şi clipele iubesc.

Într-o Miercuri, pe 9...

Într-o Miercuri, pe 9... mă trezii din vise, mi-am aflat năluca cum se fâlfâie cu graţie...îmi surâse senzual şi m-am abandonat buzelor zâmbetului ei.

Într-o Miercuri, pe 9... adormii visându-i fâlfâirea, dar surâsul i-l rătăcisem printre buzele-i sterpe ale nefiinţei...o iluzie hazlie.

Intr-o dimineata...

Intr-o dimineata, m-am trezit uitandu-ma la becul atarnat de tavan. E un bec simplu, prafuit, spanzurat de un fir. Stateam lungit pe salteaua mea in forma de pat si ma bucuram privind  lumina din el.

Intr-o dimineata, mi-am baut cafeaua din ibric si m-a fascinat aroma ei...ametisem de extaz...

Intr-o dimineata, respiram aer curat pe terasa, vecina isi uda florile cu gratie, iar cerul nostru deasupra, ne zambea printre nori...mirific!

Intr-o dimineata, mi-am adus aminte de o zicere inteleapta...si m-am invaluit in ea...

"În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci, am putut să mă liniştesc.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Acceptare.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeste … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti..." 
(zicere exprimata de Charlie Chaplin pe cand implinise 70 de ani)

Intr-o dimineata, am inceput sa fiu cu mine, sa-mi pipai prezentul, constiinta, fiinta...golul umplut de ele...

Si-n dimineata in care m-am iubit cu adevarat, am trait viata....viata mea, a florilor trezite, a vecinei, a becului prafuit, a saltelei in forma de pat, a aromei lenese de cafea....si iubirea dansa in jurul meu...

In acea dimineata, paseam tiptil pe puful norilor, sa nu calc zambetul cerului..

Ziua whatever Clipe...

În avionul de la Cluj,  lângă mine, o doamnă cam de vârsta mamei. Am găsit-o pe scaunul din mijloc ținându-se strâns de mânere.
Îmi zise că i-e frică să zboare, dar n-a avut încotro. Se duce la București, la Mireluș și apoi pleacă în vacanță în Grecia: "Har Domnului, cu mașina".
Când se porniră turbojeturile de la Airbus doamna mă rugă s-o țin de mână dacă nu-i prea mult pentru mine. Avea o palmă fină, caldă, ușor umedă. Vorbea întruna, probabil de emoție. Îmi povestea de Mireluș, că lucrează la Bucuresti de vreo cinci-șase ani, "mai bine așa decât prin Canada".
Abia când stewardesele dansau cu brațele pe culoare explicând ce și cum cu centurile am aflat că Mireluș e băiatul ei, nu fata cum îmi inchipuisem. E trecut de 40 de anișori, doi copii și o nevastă minunată...Ce frumos sună din gura unei soacre!!
Avionul demară pe pistă, apoi se ridică greoi în aer. Palmele-i se încrețiră, încetă să vorbească și respiră adânc. Mi-am zis că e momentul s-o întreb ceva să-i țin mintea ocupată..."câți ani au nepoții?"...Se lumină brusc, degetele amorțiră din strânsoare și turui de nepoți. N-am putut citi nimic. Nici nu știui când se făcu de aterizare..."Am ajuns?...ohh...no bine...ce repede... apăi cu trenu' făceam vreo 9 ceasuri"
Mireluș și nora o așteptau la aeroport. Pe mine nimeni. Mă lăsară acasă. Le era în drum.
Doamna îmi zâmbi și mă ținu de mână și în mașină... "Ce nu-mi place Bucureștiul ăsta...e așa de aglomerat!!"...clipe...prezent...

Sfârșit de iulie...Rammstein. De neînchipuit să lipsesc, de perpelit în focurile iadului să nu fiu.
Lume, multă rău. Zeci de mii, din toate generațiile.
M-am pus la coadă la fise, apoi la coadă la bere...clipe...

Acum vreo trei ani, tot la un concert, la Guns'n Roses, n-aveam nicio lețcaie în buzunar și nu se dădeau fise pe card, doar cash. Unde să mai ieși la bancomat? Băleam după o bere uitându-mă în jur și mă gândeam cum o să stau eu atâtea ore pe uscat...Când deodată, cumva din neant, apăru un băiat cu patru pahare de bere într-o tăviță de carton..."Nu le vrei? ăștia ai mei beau doar sucuri"...
Ateistul mântuirii să fi fost și-aș fi crezut brusc în Dumnezeu...clipe...prezent..

Și-începură "băieții răi" de la Rammstein să se joace cu focul, cu muzica, cu clipele..fabuloși....

                      Ich tu dir weh                Te-am rănit

                      Tut mir nicht leid           Și nu-mi pare rău

Ich tu dir weh
Tut mir nicht leid

Clipe...prezent...

În parcul Mogoșoaiei... pe "malu' la lac", mai zăbovesc uneori seara să privesc la lume și la clipe..să afund prezentul.
La o terasă, unde se face o pizza grozavă pe vatră, dădeam ocheade  paharului de Ciuc, aburit de gradele multe de afară, în așteptarea celor patru anotimpuri de pe blat.
La o masă alăturată, un cuplu relaxat între două vârste așteptau și ei ceva. Domnu' cu o cămașă cât o parașută să-i acopere rotunjimile, bermude și papuci. Duduia îmbrăcată ca de teatru, cu voal de mătase și pantofi cu talpa înaltă, coafura vintage cu vedere la ceafă. Domnu', lăbărțat pe scaun, fuma la un trabuc, Duduia mesteca cu paiul "nește" lămâi într-un pahar. Vorbeau încet, calm, relaxat...Se opri muzica de fond o țâră și le auzii vorbele șoptite. Duduia îi reproșa Domnului că nu s-a bărbierit. Domnu' îi explica calm că e weekend și-și mai lasă nițel pielea feței să respire. Duduia trăgându-și voalul din când în când, îi spunea că i-e rușine să iasă cu el în lume așa. De papuci nu zicea nimic... Domnu' trăgea din trabuc. Duduia sorbea ceva din pai. Avea loc un fel de ceartă, dar calmă, înceată, în care fiecare asculta ce zicea celălalt. O altfel de ceartă. Se porni muzica iar cearta se topi în clipe...în prezent...

Nu trecură trei zile și veni  "băiatul bun", Sting, cu un show de excepție. Două ore și jumătate de spectacol total. Cineva de lângă mine povestea că anul trecut la Budapesta a prestat doar o oră. Și-a strâns sculele și a plecat. Aici au fost câteva bisuri bune.

Ce voce!, ce chitară!, ce spirit!, ce artă!, ce vibrații transmite omul ăsta!!
Clipe... Un prezent desăvârsit...

Cluj, sens giratoriu în Mănăștur. Un Logan alb lovește în plin o Fabie roșie care nu a acordat prioritate. Un dezastru, se blocă giratoriul. În Fabia cea roșie o cucoană cu coc nu putea să iasă din mașină din pricina ușii îndoite îngrozitor. Urla și se văicărea..." Mă omori...mă omori..." Până la urmă ieși pe ușa din dreapta. În Loganul cel alb o fată bucălata, tunsă scurt și cu piercing-uri multe în urechi. Cucoana  tăbărâ pe fată și-i trase două palme zdravene. Fata, buimacă în nevinovăția ei, nu știu decât s-o tragă de coc. Se adună lume ca la urs. Dar pentru ca bătaia nu era spectaculoasă, se băgară niște băieți să le despartă. Clipele-s mistuite de prezentul mirobolizant.

Și vine Roger Waters...alte niște clipe...niște prezent de trăit...

Ziua 29200 EL,...Payador

                                         foto: www.stockfresh.com

Astăzi Tata ar fi împlinit 80 de ani, adică 29.200 de zile. 
Toată ziua mi-am însoțit gândurile, amintirile, sufletul de El, ceea ce a fost și ceea ce încă este pentru mine, fiul lui.

Săptămâna trecută am avut un moment de magie, când în librăria Cărturești din Brașov, am găsit ascuns printre multe alte CD-uri, un album de tangouri "20 Best of Tango Argentino" în interpretarea divină a poate celui mai bun acordeonist din lume, Enrique Ugarte. Aproape pe toate le cânta și EL.

Tata cânta la acordeon. 
Avea un Weltmeister cu 120 de bași pe care dăduse, cum frumos își zicea poveștile "două solde și o damingeană de țuică". 
Toată copilăria i-am urmărit fascinat degetele cum dansau pe clape, grația cu care desfăcea și răsucea burduful, acordurile zeiești și pasiunea pe care o punea în fieșce melodie, fie că era Bolero de Ravel sau Ciocârlia lui Enescu, cântece de petrecere ("de pahar"), balade, dar mai ales tangouri.

"Tangoul e despre viață, iar viața e iubire, pasiune, durere, fericire, melancolie. Viața e un tango".
Ugarte era favoritul lui. L-am umplut de fericire când i-am făcut cadou în anii 90 o casetă audio. 
Îl surprindeam deseori cum o asculta cu ochii închiși și cu degetele ce apăsau niște clape ale unui acordeon imaginar.
Tata dansa tango cu Mama, prin casă uneori, la câte o nuntă, la banchetul meu de sfârșit de liceu, la petrecerile lor, la restaurant, peste tot unde se duceau.
Mergea la lăutari, șoptea ceva la ureche acordeonistului de obicei, apoi venea la Mama și o invita la dans. Ea se codea, era mai timidă. Știa că musai e un tango și că toată lumea se va uita la ei cum plutesc pe ringul de dans.Și așa era...

De obicei era " A media luz"....

Azi m-am dus la EL. 
M-am îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu butoni, cravată neagră. Am luat un mic cd portabil să ascultăm împreună tangouri. 
Am împrumutat o frapieră de la un birt, am umplut-o cu gheață, cu o sticlă de Sauvignon Blanc de Dealu Mare, vinul lui preferat, și  apă minerală. Să gustăm un spriț de vară. Rețeta lui: "o treime vin și restul sifon...nici nu te îmbeți și parcă bei mai mult"...

În timp ce tangourile se rostogoleau pe acordeonul de vis a lui Ugarte, mi-au venit flashuri din memoria subconștientă cu Tata. Cum m-a învățat să înot, să merg pe bicicletă, prima carte de la El, basme de Ispirescu, cu dedicație specială, prima bere ca între bărbați, ultima suflare cu mine de mână.
A fost o combinație de gentleman britanic, pasiune latină, suflet slav, precizie nemțească.
Un Lord cum mulți îl numeau.

Nu mi-a dat sfaturi, dar mi-a fost exemplu. Exemplu de onestitate, integritate, eleganță, exemplu de viată.

Când am tras o minciună pe la 9-10 ani, nu mai țin minte motivul, o notă proastă, sau o boacană la școală, mi-a scris o scrisoare. Trei pagini de scris mărunt, citeț, aliniat. Îmi explica, cu niște cuvinte pe care să le pricep, că minciuna îmi face mie rău, nu neaparat celor din jur, că dacă încep să mă încarc cu minciuni, o să ajung în viață să nu le mai pot duce,...ceva de genul ăsta. Nu mai am scrisoarea. Era de fapt un eseu despre adevăr. Și de atunci nu m-am impiedicat de adevăr, deși adevărul e al naibii de dureros uneori, dar preferabil minciunii, care e ca o "hoție, te furi în primul rând pe tine"...

A avut rolul major să mă depărteze de "fustele" Mamei, sa mă elibereze de posesivitatea și mămoșenia Ei. Mi-a spus la un moment dat să nu ma feresc niciodată să plâng. Și bărbații au voie să plângă uneori. Nu e o expresie a lipsei de masculinitate, ci dimpotrivă o trăsătură a bărbatului complet. Îl ascultam și nu înțelegeam atunci, adolescent fiind, dar ce bine îl înțeleg acum!
Mi-a spus altă dată ca  femeia nu trebuie înțeleasă, ci iubita și respectată."Pe mă-ta n-am înteles-o niciodată, cred că nici ea pe mine, dar o iubesc"...

Era o bibliotecă ambulantă, de cultură și de artă. Vorbeam ore în șir despre istorie sau despre Dostoievksi. Darurile de la EL, au fost cărți, sute, începând de la basmele lui Ispirescu, colecția completă a lui Jules Verne, terminând cu clasicii literaturii. Fiecare carte cu o dedicație inspirată și inspirantă.

Cânta odată la acordeon o improvizație, o milonga, și mi-a povestit despre payadori.
Payadorii sunt niște menestreli din Patagonia, paznici de vite, care în momentele lor de repaus intrau în dialog pe muzică inventând pe loc versurile unei povești în acorduri de chitară sau armonică.
Payade.
Începea să cânte din voce povestindu-mi ce a făcut în ziua aia, iar eu trebuia să-i găsesc rimele unor întrebări sau răspunsuri. Și tot așa, ne distram de minune. 
Râdea cu gura întinsă pe toata fața, cu poftă, mă încuraja, cântând, să continui. 
Erau momentele noastre sublime de conversație pe muzică și versuri care se terminau în hohote interminabile până la lacrimi.

Mi-e dor de EL...un Payador

Ziua 1202 Cei Mai Frumosi Ani...

Zilele trecute, mai bine zis duminica, am lenoshit prin casa, intr-un mod cum numai mie imi iese,...miribilifilizirobolant.
La Bucuresti ploua cu galeata, la Cluj era un mare soare...dar se pare ca sunt uneori meteo dependent de vremea din Bucuresti whatever unde îs...
Mi-a fost asa de lene, ca nici apa n-am coborat sa-mi iau, asa ca a trebuit sa beau singurul lichid disponibil in micul frigider, adica cutii nenumarate de Heineken si sa rontai la grisine graseiate cu crema de branza. Adica grisina infipta direct in branza...Doamne, bune-s!!!

Ametit de tocuri si cloncanitul lor de cu seara dinainte, am dormit pana la amiaza iar apoi din varful patului, cu berea in stanga pe noptiera, si cu grisinele in dreapta am tot butonat la televizor. Si pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, am stiut de ce eram eu in casa si nu pe la Belis sau Tarnita, in Diesel sau Irish Pub.

Pe Cinemax, exact la fix cand dadea sa inceapa, am prins un film de care uitasem doar in supraconstientul meu: "Cei mai frumosi ani"  cu Barbra Streisand si Robert Redford. Titlul original, " The way we were", desi exprima esenta naratiunii, este depasit clar de versiunea romaneasca "Cei mai frumosi ani" care transmite un simtamant mai profund, mai aproape de adancul zicerii scenariului...Bravo cui a avut ideea...

Tin minte ca prima data am vazut filmul asta, prin anii '80, la video si l-am urât din inima pe Hubbell (Robert Redford) ca a renuntat prea usor la o asa femeie, Katie (Barbra Streisand) din motive, credeam eu, prea burgheze si de comoditate masculina.
Duminca, l-am urât din nou, desi am mai imbatranit si as fi putut sa-i acord sumedenii de circumstante. In plus l-am si dispretuit, he...he...

Povestea e clasica, o relatie romantica intre doi oameni aparent diferiti, din lumi diferite, cu educatie diferita, dar pe care iubirea i-a adus aproape. Ea, evreica, comunista, agitatoare, cu pareri politice bine conturate, uneori imposibila, prea stresata de idei revolutionare, dar calda, tandra, empatica, exprimandu-si iubirea la fel de elocvent precum isi exprima parerile politice. El, educat in elita conservatoare, relaxat, sportiv, distant, cu carisma. Ea se lupta sa tina iubirea aproape, el, uimit ca poate iubi o asemenea femeie.

Sunt cateva dialoguri absolut spumoase ce definesc tema centrala a povestii:
Katie: Nu sunt pe stilul tau, nu-i asa?
Hubbell: Nu, nu esti.
Katie: Ma voi schimba.
Hubbell:  Nu, nu trebuie sa te schimbi. Esti fata din tine, trebuie sa-ti pastrezi felul de a fi.
Katie: Dar asa nu pot sa te pastrez langa mine. Cum sa te tin langa mine?
Hubbell: Pentru ca intinzi coarda prea mult, in fiecare cacat de moment. Nu avem timp sa ne relaxam si sa ne bucuram de viata. Iei totul  prea in serios ca sa fie  cu adevarat serios.
Katie: Daca intind coarda prea tare, este ca vreau ca lucrurile sa mearga mai bine, vreau sa ne fie mai bine, vreau sa-ti fie mai bine. Sigur ca fac valuri, da. Si am sa-ti fac valuri pana totul o sa fie bine cu tine si cu noi. Nu vei gasi niciodata pe cineva la fel de bun cum sunt eu, sa creada asa mult  in tine, asa cum cred eu, sa te iubeasca asa de mult cum te iubesc eu.
Hubbell: Stiu.
Katie: Si atunci, de ce?
Hubbell: Crezi ca daca ma intorc o sa fie bine, asa printr-o vraja? Ce se va schimba? Ce va fi diferit? Amandoi vom gresi, amandoi vom pierde
Katie: Nu putem sa castigam amandoi?

El era individul din cuplu, care rationa, era cu picioarele pe pamant, realiza si stia sigur ca nimic nu o sa mearga, avea certitudini sumbre asupra viitorului lor. Prezentul doar plutea...nu conta...
Ea era inima, care era gata sa faca orice sa-si pastreze iubirea aproape, sa lupte pana la capat. Puternica dar si vulnerabila in acelasi timp. Adica, simplu...femeie...

La un moment dat, dupa ce totul se incheie, Hubbell si prietenul lui, J J, erau intr-o barca si isi depanau amintiri...care fusera cei mai buni ani pentru fiecare. Cand ii veni randul...Hubbell izbucni...1933 cand castigase cupa liceului la baseball...dar apoi reveni...nu, de fapt...'44. Ba nu, '44, '45, ' 46....erau anii cu Katie...Anii cu Katie cea imposibila, stresanta, enervanta...aia erau anii...anii cei mai frumosi...

Barbra face un rol exceptional, cred ca a si fost nominalizata la Oscar, Redford excelent, un Hubbell super autentic.Adica un bou autentic cu certitudini clare. Caci numa' boii au certitudini, nu? Ceilalti mai au si dileme...

Filmul se termina cu o scena superba, dar nu stau s-o descriu...trebuie vazuta...Ramasei cu o grisina intre dinti din care curgea ceva crema de branza, gandindu-ma la cei mai frumosi ani ai mei...

Cei mai frumosi ani ai mei, tocmai incepura...

M-am dus la frigider si mi-am deschis inca un Heineken, pentru cei mai frumosi ani, care au fost si care vor sa vina...

Ziua 1198 Sus pe tocuri

Dacă avem un bun național concret, dacă economia s-ar măsura după aceasta avuție națională, cu siguranță am avea cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, mai bine zis locuitoare. Acest indicator care face diferența este românca cățărată sus pe tocuri.
Avem cele mai multe tocuri pe cap de cetățeancă, miliarde de euro ce calcă apăsat și demn pe asfaltul patriei.

De exemplu Pindica. Când am recepționat-o avea vreo 200 de perechi de pantofi, exclusiv cu toc, toate culorile, toate modelele.
Nu-i ajungeau! Cât am fost împreună și-a îmbogățit colecția cu încă vreo 200, pe putin. Aveam mai puține cărți în casă decât cutii cu pantofi. La o medie, să zicem, de 50 de euro perechea, deși cred că media e mult mai sus, înseamnă că doar Pindica deține o avere în tocuri de vreo 20.000 euro. N-am adăugat tocurile mov de la ultima manifestare. Și ca ea, milioane de femei din România. Poate doar rusoaicele și ucrainiencele să le sufle în ceafă. Dar în rest, Europa și toate celelalte continente sunt jos, pe caldarâm.

 Mi-aduc aminte, acum vreo 15 ani să tot fie, am avut ocazia să locuiesc în Germania vreo nouă luni. Adâncit în activitate, nu mi-am dat seama că nemțoaicelor le place să se îmbrace cu preponderență în tricou, jeanși și teniși chinezești de douăzeci de mărci de la Aldi. Cam asta era costumația generală. Dacă mai pui că multe dintre ele sunt rubesiene, ca să nu zic supraponderale, le poți confunda ușor cu bărbații pe stradă.
Într-o zi, împreună cu niște colegi fiind într-un pub, am prins happy hour cu bere gratis. Acolo happy hour e chiar happy, nu se anunță din timp șiar berea e chiar gratis. Cine e deja în cârciumă și prinde ora de fericire poate să bea cât poate pe gratis, o oră. Fericirea era maximă cum ziceam. Toată lumea se agita să toarne pe gât hectolitri de bere moca. Ce poate fi mai bine pe acest pământ pentru un bărbat însetat?!
Credeam că nimic. M-am înșelat! Eram cu spatele la intrare și încercam timid să sorb din bere, când deodată se făcu liniște. Colegii de la masă rămaseră blocați cu halbele în mână, ospătarii se opriseră cu fețele uimite. Toată lumea privea spre  ușa de la intrare cu o mimică siderată. De parcă intrase Brad Pitt cu Angelina dacă ar fi fost atunci împreună. Imaginea era ca dintr-o scenă de film cu multă mișcare și zgomot cînd deodată apeși pe "Pause" și se oprește tot. Fiind cu spatele, mi-a scăpat momentul revelației. Bărbații uitaseră de happy hour și de berea free. Când m-am întors să particip și eu la mirarea mulțimii, am văzut un cuplu cam pe la patruzeci de ani, el la costum și cravată, iar ea într-un deux-piece cu fusta peste genunchi și pantofi cu toc înalt. N-am înteles la ce se holbau cu toții, în primul moment. Nu mi se părea nimic deosebit. Apoi comentariile colegilor nemți, danezi, olandezi și alte nații se revărsară ca un fluviu nervos după ce a fost ținut captiv într-un baraj de acumulare." Ohh...ce piesă!...ce cool!...ce bine înțolită!...ce femeieeeee!!!"...Tipa cu tocuri era chiar o femeie obișnuită, nici prea - prea, nici foarte - foarte. Arăta bine, într-adevăr, dar la standardele noastre din România o puteai confunda ușor cu o funcționară oarecare care  ieșise cu soțul la cină. Acolo însă producea o emoție reverberantă, mirifilobolantă. Toți bărbații din birt, absolut toți, în afară de mine, erau sincer extaziați de acea apariție. Atunci mi-am dat seama, mai ales după ce m-am întors acasă, ce femei avem noi, mai frumoase, mai dichisite, toate sus pe tocuri.

De atunci am tot fost plecat, prin tot felul de părți ale lumii. Uneori câteva zile, alteori câteva luni. Mereu am fost atent la acest indicator sublim, tocurile. Le mai poți vedea, e adevărat, prin Manhattan când ies fetele de la job, prin Paris la ceas de seară, la Moscova și Kiev la orice oră, dar ca la noi nicăieri.
Toată țara este cucerită de femeile sus pe tocuri. De la Satu Mare la Constanța, din Iași la Craiova, din București în Timișoara.
Suntem cei mai norocoși bărbați din lume.

Sunt la Cluj, hălăduind în alt proiect. Urcam Calea Turzii, azi pe la prânz, să ajung la un OMV să fac plinul. Cînd deodată, din dreapta, a ieșit un Tiguan fără să se asigure, fără să semnalizeze. Mi-a luat fața cum s-ar zice. La volan o "Piți" roșcată învolburat. Mă cam iritai, recunosc. Am boscorodit-o nițel în gând, dar când a intrat în OMV înainte mea și a ocupat singura pompă libera, chiar mă enervasem. Ca să vezi!
Dar cand "Piți" a coborât pe niște tocuri de 15 cm, cu pulpele cambrate, și cum se mișca ea pe lângă masină dând din șolduri ametitor, am iertat-o. Cum pot să mă enervez pe asemenea tocuri? Mi-a trecut subit, totul de la tocuri. Și asta se putea întampla oriunde la Bârlad, Bixad sau Marghita.

Tocurile sunt avuția noastră, iar picioarele sus pe tocuri, brand național. Eu în locul frunzei de strejar ca simbol turistic, aș fi ales un pantof cu toc. Eventual cel din poza de sus...

Iar acum, că vine seara, voi ieși în oras, să-mi bucur privirea de glezne sus pe tocuri. Cum ziceam, sunt un norocos...