La început e magia. Albă și diafană precum o balerină ciripind pe boante. Nimeni nu știe cât ține. Cercetătorii britanici încă lucrează la acest aspect. Cert este că după ceva timp magia se topește ușor, aburindu-se în prozaic. Așa a pățit Gulliver în călătoriile sale. Dacă în Lilliput, toți piticii aceia păreau drăgălași și gingași, în țara uriașilor, Gulliver fu îngrozit să facă cunoștință cu pielea lor, fabulos de cutanată, plină de răpăneală. Murdăria din "cărările" membranei acelor giganți o putea observa doar el. Părea o percalină. La fel i-or fi văzut pielea și liliputanii? Precis că da. Depinde cu ce lupă privești. Unele lentile ne fac să strâmbăm din nas. Ne îndeamnă la corecturi, cosmetizări și rectificări.
Dar magia nu are nevoie de retuș.
Oricâtă mizerie am vedea în jur, mereu e ceva magie.
Se anunță un Octombrie fierbinte. Mai încins ca un Iulie. Toate-s clocotite. Oameni, televizoare, frunze. Chiar și cerul. La Gurasada e răcoare. E liniște, e toamnă. Am zăbovit preț de-o clipă. N-aș ști câte minute pe ceas. Dar fu o clipă întreagă.
Și-o zării pe Asinefta. Pe o cruce din micul cimitir. Era lângă bărbatul ei, Ioan.
Asinefta, o fetișcană de acum un veac. Am stat acea clipă întreagă cu amândoi, iar gândurile zburdă. La dragostea lor, la lacrimile ei, la puterea lui. La câtă iubire, fericire, suferință adunate la temelia crucii. Toatele câte-s, acolo se adună. În țărână. Asinefta femeie frumoasă, codană și oacheșă, cu surâsul cât un soare! Și-am pornit la drum. Însoțit de zâmbetul și privirea-i blajină. Că bine fuse!
Mă îndrept către un Octombrie fierbinte. Cu oameni, televizoare, frunze încinse. Chiar și cerul!
Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea.
Nimic nu se pierde, totul se transformă.
"-Tati, de unde vine soarele?"
Întrebările cu răspunsuri aparent dificile i le puneam întotdeauna tatei. Mamei, doar pe cele cu răspunsuri aparent simple. Nu știu de ce, aveam doar trei-patru ani. Așa credeam atunci, că doar tata știe a răspunde. Ea, de fapt, răspunde la cele mai grele întrebări...Ea, mama.
A stat o clipă să cugete:
"-Din Țara Soarelui Răsare..."
Evident că urmau șiruri nesfârșite de alte întrebări: "E departe țara asta?", "Și ce face el acolo?", .... El, soarele.
Mi-a zis o poveste cum că țara aia de departe, e casa lui. Trage draperiile și stă cuminte să se odihnească că nu-i deloc lesne să strălucească pe cer toată ziua.
Am aflat ceva mai tarziu, tot de la el, că pământul în realitate e rotund și se învârte ("Păi și noi de ce nu amețim?") și că soarele nu doarme niciodată...De la el, de la tata.
Dar încă îmi place prima poveste. Și acum mă gândesc la soarele somnos cum apare așa în zori de peste zări.
Ce poate fi mai frumos ca un Bolero de Răsărit?
Se întâmplă ca într-un vis cu năluci și iele dansând în cerc.
La început molcom și mlădios, apoi cu aceleași și aceleași mișcări, din ce în ce mai zbuciumat, zvârcolindu-și trupurile, emoțiile. Transpirându-și strălucirile.
Se mistuie apoi în Țara Soarelui Răsare. Să doarmă și ele... Ele, nălucile și ielele.
Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea. Chiar și răsăritul pe Bolero. Mereu altfel!
Filmulețul e făcut de un olandez venit împreună cu iubita lui, româncă de felul ei, într-o excursie în România, anul trecut.
S-au plimbat prin București și Mamaia.
Clip-ul a devenit viral pe internet. Lumea este extaziată de reclama pe care acest video ar face-o României.
Relevante sunt comentariile de pe Vimeo. Toți românii îi mulțumesc din inima lui Peter pentru aceasta laudă inestimabilă făcută patriei noastre. Comentatorii din alte țări sunt însă interesați mai mult de tipul de cameră, lentilele folosite, precum și de tehnica de filmare. E nostim, nu?
Nimeni n-a remarcat însă despre ce e vorba de fapt.
Este vorba de iubire.
Eu le-am văzut zâmbetul, privirile, am văzut cum inima le râde.
Eu am văzut numai iubire. Nimic altceva.
O altă iubire.
Later edit:
Clipul a fost publicat inițial pe Vimeo, având o durată de 6-8 minute.
Peter Schagen a avut amabilitatea să-mi dea dreptul de difuzare pe blog și chiar mi-a mulțumit pentru postare. Imaginile video erau însoțite de melodia lui Tom Odell - Another Love.
Între timp, filmulețul a dispărut de pe Vimeo. L-am găsit pe youtube, într-o formă prescurtată și cu un alt acompaniament sonor.
E posibil ca Peter să-și fi terminat iubirea cu prietena lui româncă și să-l fi sterș, crezând astfel că-și poate sterge și memoria.
Iată dovada că video-ul postat atunci era doar despre iubirea lor, nicidecum despre România.
Deși iubirea e veșnică, uneori e veșnică cât o vară întreagă.
Despărtirea în particule a unui corp în urma dezintegrării se numește dezalcătuire. Pe asta n-o știam. Am aflat-o citind Dilema, rășchirat pe canapea. De ziua copiilor. Apoi m-am gândit cum ne tot dez-alcătuim devenind adulți. Cum ni se dezintegrează niște părți din noi bănuind că asta înseamna maturitate. Ieri mă bucurai de o alcătuire mirobolantă. Amintiri-le Zoei Cămărășescu. O lume a începutului de veac trecut, privită de ochii, mirosită de nările, auzită de urechile, simțită de inima unei fetițe cu har. Poate voi scrie odată despre poveștile Zoei. Dacă voi uita, cumpără cartea. Te vei re-alcătui. Sunt și despărțiri grozave. De exemplu, de armată. Sau de un loc înfiorător unde nu vrei să trăiești. Sau de cineva enervant. Sau chiar de o tuse măgărească. Cele mai multe despărțiri sunt însă dez-alcătuiri. De copilărie, de oameni dragi, de locuri și lucruri ce ne-au lăsat cu amprenta frumosului din ele în gând. În copilăria conștientă, adică în adolescență, rupturile amoroase sunt compuneri de particule, alcătuiri privite după ani, adevărate tragedii atunci. Iată ce spun copiii conștienti despre despărtirile lor:
Alexandru IVĂNOIU, clasa a X-a
Pe parcursul a 16 ani de
viaţă, fetele s-au despărţit de mine sub multe forme: de la bileţele
pînă la papuci. Da, am primit papucii pe bune, erau roz cu sclipici şi
aveau puţin toc ...
Claudia VĂDUVESCU, clasa a XI-a
... ne-am văzut la liceu: eu – normal,
superîncîntată să îl văd, aproape am sărit de gîtul lui, iar el şi-a
luat faţa serioasă şi a început monologul clişeic pentru despărţiri, pe
acela cu „nu eşti tu de vină, hai să rămînem prieteni“, tot tacîmul. A durut. Ceva mai mult
decît ar putea lăsa impresia sensul de faţadă. Fizic vorbind, a venit ca
un pumn în stomac, apoi, după multe şerveţele şi ore întregi de
discuţii pierdute pentru a face o analiză complexă despre ce a fost, de
ce a fost, ce va fi şi multe alte întrebări fără răspuns ori fără rost, a
rămas un gol în stomac pe care nu poţi să îl umpli nici măcar cu toată
îngheţata sau ciocolata din lume.
Ştefan BUMBEA, clasa a XII-a
Despărţirile sînt un lucru
prin care orice om trebuie să treacă. Acestea, uneori, pot fi acceptate
de amîndoi partenerii, astfel ca tristeţea de după să nu mai fie aşa
puternică, însă nu am avut noroc de o astfel de despărţire.(...) O
sun, dar nu răspunde. Mă gîndesc că poate nu aude telefonul sau ceva,
aşa că am zis să aştept, poate vede apelul şi mă caută ea. Aştept, dar
degeaba. Deja trecuseră două zile, cînd mă sună cea mai bună prietenă a
ei, spunîndu-mi că prietena mea (în momentul ăsta cred că pot să-i spun
fosta) vrea să se despartă de mine. Nu m-a durut despărţirea în sine, ci
faptul că nu a avut curajul să-mi spună asta în faţă.
Anisia PETCU, clasa a XII-a
...Am încercat, pe cît
posibil, să se întîmple în cadrul unei discuţii, pentru că o despărţire
prin SMS mi se pare destul de lipsită de respect. Atît faţă de celălalt,
cît şi faţă de mine însămi. Nu pretind că ar fi fost plăcut, o
conversaţie amicală urmată de o strîngere de mînă. Rupturile nu sînt
niciodată uşoare şi e de înţeles dacă, spre exemplu, doi oameni care
împart aşa o experienţă nu doresc să-şi mai vorbească un timp. Dar cred
că e de preferat ca momentul în sine să fie cît se poate de calm, pentru
a nu ştirbi demnitatea cuiva sau a nu încuraja regretele. sursa
Momentul acela,
când ești pe budă și afli că n-ai hârtie
igienică.
Momentul acela,
copil fiind, când gaura cheii reprezenta orizontul cunoașterii.
Momentul acela,
trezindu-te cu o mahmureală teribilă, nu știi ce să faci, pipi? sau să bei apă?
Momentul acela,
plecat de acasă fără nicio destinație precisă, dai de prima intersecție și
trebuie să te hotărăști repede încotro o iei.
Momentul acela, când
ți se topește o ciocolată cu lapte pe
limbă.
Momentul acela, când
iubești și habar n-ai.
Momentul acela,
lihnit, cu frigiderul gol, faci comandă de pizza, curierul deschide cutia
fericit să-ți arate ce mișto e înăuntru și-l apucă subit o serie de strănuturi
cu expectorații largi pe blat, în loc de ketchup.
Momentul acela, când
în flacăra unei lumânări încape toată izbăvirea omenirii.
Momentul acela, în
trafic cu muzica tare, te depășește
cineva băgându-ți carne în frigider cu degete pe sus și te pufnește râsul.
Momentul acela,
cu buzele-n spuma berii.
Momentul acela,
la bancomat, când te apucă un chihuahua
de pantaloni, trăgând cu ambiție, iar în
loc de pin-ul de la card bagi parola de yahoo.
Momentul acela,
când faci pluta pe mare, iar valurile te poartă în derivă.
Momentul acela, când
te pomenești cu un camion pe sensul tău de mers și începi să numeri clipa.
Momentul acela,
cu zâmbetul casierei de la Carrefour.
Momentul acela, când
îți pensezi părul din nas.
Momentul acela, grăbit pe șosea, vezi o poiană, oprești și te rostogolești printre flori ca un nesimțit.
Momentul acela,
te plimbi, plouă și nu-ți pasă.
Momentul acela,
când bagi degetul printr-o gaură de gard sperând să nu te muște ceva.
Momentul acela,
cu un ocean de iarbă în jur.
Momentul acela, adult fiind, când orizontul cunoașterii e cât gaura cheii.
Mă apucasem să
citesc “Joia Dulce” a lui John Steinbeck, o poveste duioasă despre prietenie, viață și adevăr. Îl știam din “La răsărit de Eden”și
“Fructele mâniei”.
Tare mi-a plăcut!Un amestec de Salinger
cu Hemingway, un fel de tortilla cu ardei iute, căpșuni și mirodenii.O aromă dulce-picantă.
Am uitat-o acasă,
în “camera mea de lectură”,
lângă veioză.
La Cluj, în “camera
mea de lectură, dormit, lucru,
privit pe geam si ronțăit grisine”, n-am nicio carte. Pentru că
niciodată la București fiind nu știu ce carte am chef să citesc la Cluj.
Într-o miercure pe seară am ajuns la Oradea. Pe noptieră, în
camera de hotel, în loc de o biblie sau baremi Pagini Aurii bihorene, ședea stingherăo cărțulie cu coperţi albe-“Cimitirul”, scrisă de un anume Teleșpan.Precis
uitată de precedesorulmeu, locatar al
camerei. Era și un semn lăsat între pagini, strivit de o scenă ultra hardcore
realizată de personajul principal Adrian, și unu’ Rashid care părea sa-i fie iubit. Cred că e prima narațiune
citită în viața mea despre cum și-o trag doi poponari.Explicită așa de adânc, de-mi simțeam sinapsele prăjite. Am lăsat semnul înghesuit de pasiunea dintre Adonis și Persefona, și am
luat-o de la început.
M-a prins Joia de
după miercure, citind la Teleșpan.
Joia amară.
Băiatul ăsta nu
scrie rău deloc. Are pasaje remarcabile, scrise cu o nonșalanță demnă de
aplauzele mele. Scrie dur, direct, fără figuri de stil, fără sinonime ocrotitoare
de urechi sensibile. Despre el, despre părinți, despre adevăr și minciună,
iubire, sex, morți și vii, vise, amăgiri, defecări și lire sterline.
I-aș fi citat
niște pasaje, găsite pe net mai târziu, dar nu e voie. Teleșpan sau editura cu
nume pompos nu dă voie să reproduci nimic fără acordul lor în scris. Și mi-a
fost lene să-i trimit un email. Precis că mă lăsa.
Ațipii, în
acea dimineață de joie amară, la un pasaj în care unul dintre personaje
povestea cum o capră îl căuta la fund cu limba în timp ce făcea treaba mare pe
o pajiște cu flori. Am lăsat cartea pe noptieră, cu semnul strivit de florile
păscute de acea capră pofticioasă. Succesorul meu în acea cameră poate îl va
muta mai departe.
Cea mai vândută
carte din 2013. Așa scrie pe net. N-o sa aflu niciodată finalul poveștii. Poate
dacă o voi găsi și data viitoare pe aceeași noptieră, din Oradea.
Acasă,
dimineața pe budă, citesc Dilema Veche.
Nu știu de ce.
Cred că-mi face
bine la colon.
Ce găsesc la
rubrica feedbook a lui Marius Chivu? O cronică laudativă a romanului “Soldații. O poveste din Ferentari” de
Adrian Schiop.
Personajul principal tot un Adrian, tot homo.
“Aşteptat cu
nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu
doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.” Zice cronicaru’.
Așa o fi. Dacă o găsesc stingheră pe vreo noptieră, precis
că o voi citi.
Cea mai vânduta
carte din 2013 și romanul anului 2013.
Se poate iubi și altfel.
Mi-am luat Joia
Dulce înapoi. Si am zâmbit. Uite așa...
Life After People ne arata o lume fara oameni, o lume cucerita de animale si plante.
Life After Wife este povestea mea dupa ce nevasta a plecat de acasa
