marți, 25 aprilie 2017

Când primăvara se chinuie


                                                                                                            #pindic


Alege o clipă și fă-ți-o perfectă!

Un vin alb, sec, un cățel cu priviri blagoslovite, un cârd de gâște cu scandal, un cocoș revoltat.

Și-un cer!

Rețeta clipei magice.

- Angelicăăăă, vin' de m-ajută!

O femeie împinge un căruț c-un pui într-însul. Are nevoie de sprijin să-l urce pe scări.

Un soare se ițește printre niște nori mofturoși.

Gâștele se ceartă în continuare. Cocoșul nu face față.
Cățelul-și ține pleoapele întredeschise. Nu vrea nimic. Doar o clipă perfectă. 

Un bărbat se oprește pe uliță. Salută ridicându-și pălăria.

- Mașina asta-îi a dumnevoastră?
-Tare-i faină! Sunteți de la București?
-Om fost și io'n armată...la casa poporului.

Pare mai bătrân decât casa poporului.
Se vaită de șale. 
-Lucru la castru. Doișpemilioane salar...

Nu se apropie. Lipit de drum, vorbește tare și-și mișcă amplu brațele.

Zăbovește să-mi povestească de romanii care făcură castrul. 
Și de hotarele țintuite pe dealurile din-mprejur.

-Ca americanii azi. Or clădit ziduri de zece metri să apere granița de barbari și de dacii liberi de peste pădure.

- O țigare aveți?
-Nu fumez. Doar când mă simt bine.
- Dacă veniți la castru vă zic mai multe. Lucră douăzeci de oameni doar. Ne ia sute de de ani să găsim toate comorile de aici.
- S-aveți drumuri bune. Salutați capitala!

Gâștele se tot ceartă. 
Cățelul cască lenos. 
Cocoșul s-a domolit.

O fată se apropie și mă întreabă duios dacă mai vreau vin.

Oamenii-s duioși. Le e teamă să iubească.

Timpul se opintește. 
Primăvara se chinuie.

Totu-i în reluare. Cu încetinitorul. 
Clipele-s dilatate în ore. Zâmbesc!

Femeia-și împinge căruțul mintenaș. Până și puiul e molcom. Abia dacă fornăie din buze.

Bărbatul își ridică pălăria și salută de plecare...
Se urnește și își coboară drumul.
Își alese clipa perfectă.

Merge mai departe. Agale. 

Ce-ar iubi, de n-ar fi duios!

Iar primăvara se chinuie!
Să facă loc verii.





sâmbătă, 4 martie 2017

Aceste femei care desenează lumea


"Femeia învinge tot, apoi plânge"
Grigore Vieru
                                                                                         +Pindic Ghiocel 


Mama! Această femeie care încă îmi desenează universul, așa cum îl știu. Dacă ea n-ar fi, nimic nu mi-ar fi!

Mamele! Aceste femei care ne desenează universul, așa cum îl știm. Dacă ele n-ar fi, nimic nu ne-ar fi!

Fragilă, puternică.

Iubire și sacrificiu.

Zâmbet și îmbrățisare.

Lacrimi și încurajare.

Determinare și sensibilitate.

Cu gândurile-n dor, când ne așteaptă.

Cu surâsu-n bucurie, când ne întâmpină venirea.

Cu privirea-n speranță, când ne însoțește plecarea.

Mirosul de mamă, ce desfătare!

Mâinile care ne-au sculptat forma și sufletul din mângâieri.

Sânii, mereu rotunzi, mereu bogați cu viață. 

Inima!

Vocea. Drăgăstoasă, cristalină, obosită, iritată, fericită, tristă, sfârșită de poveri. Timbrul complet.

Doar ochii mamei știu să  privească. 
Din pragul ușii cu palma streașină la frunte sau de pe-o cruce cu palmele așezate pe pântec, cât să ne cuprindă conturul. 
Ca într-o primăvară eternă.

Mama! Primul cuvânt rostit. Ultimul cuvânt amintit.

Mama! Această femeie care încă îmi desenează lumea, așa cum o știu. Dacă ea n-ar fi, nimic nu mi-ar fi!

Mamele! Aceste femei care ne desenează lumea, așa cum o știm. Dacă ele n-ar fi, nimic nu ne-ar fi!
 
Mama! Emoția supremă! 








marți, 12 iulie 2016

Man-o Tô - Tu și Eu - Voi și Noi?

 



خنک آن دم که نشینیم در ایوان من و تو 

خوش و فارغ ز خرافات پریشان من و تو



به دو نقش و به دو صورت به یکی جان من و تو

من و تو بیمن و تو جمع شویم از سر ذوق


Khonok ân dam ke neshîn-êm dar aywân Man-o Tô
Ba-dô naqsh-o ba-dô Sûrat ba-yakî jân Man-o Tô
 

Khwash-o fâregh ze khurâfât-é parêshân Man-o Tô
Man-o tô bê-man-o tô jam` shaw-êm az sar-é Zawq
 

                                                                                    Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī


Momentul acela binecuvântat, șezând pe prispă, Tu și Eu
Două trupuri, două chipuri, același suflet, Tu și Eu
 

Înlănțuiți în bucurie și extaz, Tu și Eu
Tu și Eu, departe de scorneli și rele, chemați de iubire...                                                                                                                         Rumi

Să  fie aproape de-un mileniu de când  Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī a scris aceste versuri. 
Rumi este un poet persan ce a trăit în secolul al XIII lea. 
Pentru Noi creștinii, al treisprezecelea după Christos. Pentru Voi ceilalți, același veac, cu alt număr.
O epocă a cruciadelor, a invaziilor mongole dar și a Divinei Comedii.

Rumi și Dante, două trupuri, două chipuri, același suflet.

Tu femeie, Eu bărbat
Tu femeie, Eu femeie
Tu bărbat, Eu bărbat
Tu alb, Eu negru
Voi creștini, Noi musulmani
Tu cu-n Dumnezeu, Eu fără
Voi săraci, Noi bogați
Tu întreg, Eu olog
Voi cumva, Noi altfel

N-avem același cer pe creștet?
Nu ne arde același soare?
Nu pășim pe același pământ ținuți de aceeași gravitație?
Nu împărțim același aer de respirat?
Nu iubim la fel? Nu zâmbim la fel?
Avem alte lacrimi? Alt dor?

Și atunci?
De ce e greșit să fii diferit?
De ce Voi și Noi?


vineri, 20 martie 2015

Fericirea se iartă la spovedanie



                                                                               pindicghiocel.blogspot.com

De mult n-am primit o scrisoare la cutia poștală.
Să înceapă cu "Dragul meu!", "Ursulețul meu de pluș!", "Scumpetea mea infinită!", "Prietene!" sau alte asemenea vocative gingașe cu adresări la persoana a doua singular. 
Ce scrisori frumoase primeam în armată! Cu inimioare desenate și floricele presate trimise în plicuri cu timbre ștampilate de Poșta Română. 
Ce emoții aveam deschizându-le! 
Ce de extrasistole, citindu-le!
Ce vremuri! Vremuri cenușii dar tinere.

Astăzi la cutia poștală găsesc doar facturi, înștiințări sau notificări. La persoana a treia plural cu subiecte prozaice de scos bani din buzunar.
Nu mai sunt un ursuleț de pluș. Doar un stimat domn cu cod numeric personal, dator la stat, bănci, furnizori. 
Dator cu o viață. Dator vieții care nu trimite scrisori.

Inimioarele se trimit acum prin wi-fi. Fără timbru ștampilat.
Emoțiile nu au nevoie de plicuri. Nici măcar de cutie poștală. Răman mereu la fel.

Dragostea vine, pleacă precum păcatul.
Fericirea se iartă la spovedanie.

        





vineri, 16 ianuarie 2015

Les trois couleurs



                                                       pindicghiocel.blogspot.com


Vestea bună este că bocancii erau și anul trecut.
Vestea și mai bună e că Domnul Jack se ivi între ei anul ăsta. Apăru din neant.
Iar perechea de ghete se deschise la șireturi și-l primi cu onoare. 
Pe Domnul Jack. 
Mai bine chiar decât șosetele pe care le îmbracă.

Și da, magia plutește. Prin zăpadă.

La Paris nu e zăpadă. Nici măcar foarte frig.  
Doar un soare leșinat și gloanțe. Urât.

Vinerea trecută mă plimbam pe Rue de Rivoli. Căutam gaura spre un Buffet chinezesc de 9 euro. O speluncă înghesuită, cu șase mese, unde poți să te îndopi cu câtă mâncare chinezească vrea gura ta. Ochisem locul acum câțiva ani, de-mi rămăsese în memoria papilelor. 
L-am re-găsit destul de greu în zona Hotel de Ville
Buffet-ul este de 15 Euro acum, dar tot sună bine. Mai puțin ca două beri.

M-a ajutat o fată care știa locul. 
Mă oprise pe stradă să mă intrebe: "Vous etes Charlie?". "Je suis Pindic" i-am răspuns. 
Mi-a zâmbit și apoi mi-a lipit pe piept o hârtiuță cu "Je suis Charlie". 
Aerian cum sunt, nu observasem că toată lumea purta semnul ăsta pe piept. Dacă nu-l aveai te simțeai "ca când" n-ai fi avut chiloți pe tine. Așa m-am îmbrăcat în Charlie. 
Merveilleux!

Tropăind cu limba printre chinezăriile mirobolante mă gândeam la proștii ăia de magrebieni.  
Merde
Câtă lipsă de imaginație și umor! 
În locul lor, dacă-aș fi fost atât de supărat pe hebdomanarii ăia, îmi luam niște pușcoace cu vopsea. Năvăleam peste ei cu încă doi flăcăi și i-aș fi "împușcat" fix în mândria lor națională, cu cele trei culori, a la drapeau francais: bleu-blanc-rouge.
Aș fi ales o vopsea care se curăță după douăzeci de dușuri. 
Să stea în baie vreo 3 zile și să facă caricaturi. 
Magrebienii destepți, în situația asta, ar fi luat o amendă sau 3 luni cu suspendare,  ar fi fost faimoși și lăudați de tot mapamondul care oricum îi urăște pe francezi, decorați de ayatolahi, șeici și emiri și cel mai important, ar fi rămas vii. Proștii naibii.
Dar ei au ales gloanțe adevărate. Să  împroaște doar cu rouge. Merde
Săptămâna viitoare nu-și va aminti nimeni numele lor. 
În schimb o fițuică obscură, de care nu auzise niciun francez cu care am vorbit, s-a tipărit în cinci milioane de exemplare.
Toată lumea e Charlie acum. Că altfel ești fără chiloți pe tine. 

Niște morți de pomană, niște motive în plus să ne caute unii în chiloți pe aeroport sau aiurea.
Să verifice dacă suntem Charlie ori ba.

M-am întors la Domnul Jack, pe care o să-l pup de multe ori în seara asta.

O să uit de proștii ăia de magrebieni. 
O să-i uit și pe hebdomanari și n-o să mă caut prin chiloți să verific cine sunt.

Je suis Pindic. 
Este cel mai clar lucru pe care-l știu și pe care n-am cum să-l uit. 
Cât de aerian aș fi.