Les trois couleurs

                                                       pindicghiocel.blogspot.com

Vestea bună este că bocancii erau și anul trecut.
Vestea și mai bună e că Domnul Jack se ivi între ei anul ăsta. Apăru din neant.
Iar perechea de ghete se deschise la șireturi și-l primi cu onoare. 
Pe Domnul Jack. 
Mai bine chiar decât șosetele pe care le îmbracă.

Și da, magia plutește. Prin zăpadă.

La Paris nu e zăpadă. Nici măcar foarte frig.  
Doar un soare leșinat și gloanțe. Urât.

Vinerea trecută mă plimbam pe Rue de Rivoli. Căutam gaura spre un Buffet chinezesc de 9 euro. O speluncă înghesuită, cu șase mese, unde poți să te îndopi cu câtă mâncare chinezească vrea gura ta. Ochisem locul acum câțiva ani, de-mi rămăsese în memoria papilelor. 
L-am re-găsit destul de greu în zona Hotel de Ville. 
Buffet-ul este de 15 Euro acum, dar tot sună bine. Mai puțin ca două beri.

M-a ajutat o fată care știa locul. 
Mă oprise pe stradă să mă intrebe: "Vous etes Charlie?". "Je suis Pindic" i-am răspuns. 
Mi-a zâmbit și apoi mi-a lipit pe piept o hârtiuță cu "Je suis Charlie". 
Aerian cum sunt, nu observasem că toată lumea purta semnul ăsta pe piept. Dacă nu-l aveai te simțeai "ca când" n-ai fi avut chiloți pe tine. Așa m-am îmbrăcat în Charlie. 
Merveilleux!

Tropăind cu limba printre chinezăriile mirobolante mă gândeam la proștii ăia de magrebieni.  
Merde! 
Câtă lipsă de imaginație și umor! 
În locul lor, dacă-aș fi fost atât de supărat pe hebdomanarii ăia, îmi luam niște pușcoace cu vopsea. Năvăleam peste ei cu încă doi flăcăi și i-aș fi "împușcat" fix în mândria lor națională, cu cele trei culori, a la drapeau francais: bleu-blanc-rouge.
Aș fi ales o vopsea care se curăță după douăzeci de dușuri. 
Să stea în baie vreo 3 zile și să facă caricaturi. 
Magrebienii destepți, în situația asta, ar fi luat o amendă sau 3 luni cu suspendare,  ar fi fost faimoși și lăudați de tot mapamondul care oricum îi urăște pe francezi, decorați de ayatolahi, șeici și emiri și cel mai important, ar fi rămas vii. Proștii naibii.
Dar ei au ales gloanțe adevărate. Să  împroaște doar cu rouge. Merde! 
Săptămâna viitoare nu-și va aminti nimeni numele lor. 
În schimb o fițuică obscură, de care nu auzise niciun francez cu care am vorbit, s-a tipărit în cinci milioane de exemplare.
Toată lumea e Charlie acum. Că altfel ești fără chiloți pe tine. 

Niște morți de pomană, niște motive în plus să ne caute unii în chiloți pe aeroport sau aiurea.
Să verifice dacă suntem Charlie ori ba.

M-am întors la Domnul Jack, pe care o să-l pup de multe ori în seara asta.

O să uit de proștii ăia de magrebieni. 
O să-i uit și pe hebdomanari și n-o să mă caut prin chiloți să verific cine sunt.

Je suis Pindic. 
Este cel mai clar lucru pe care-l știu și pe care n-am cum să-l uit. 
Cât de aerian aș fi.

Rămâi cu mine? În ghetele mele?

Ascultam Guerilla în mașină, dar se prăpădi iar de la  parastas stau pe Rock FM.

Fumam Philip Morris albastru scurt, dar se săvârși și ăsta, trecui pe Pall Mall, tot albastru scurt.

Încălzeam ciorbica la  un microunde Franke, dar făcu atac de cord (pocnește ceva înăuntru) și m-am mutat la aragaz.

Ieri își dădu duhul și fierul de călcat. 

Tanti care deretică prin casă și calcă cămeși mi-a adus la cunostință telefonic despre tragedie.  Ajuns acasă pe seară n-am facut decât să constat. 

Adică să mă uit la el, la fier, cu ochii pierduți și să-i semnez certificatul de reciclare.

Televizorul încă merge. Adică mergea aseară.   

Surprizele vin de ajun. 

De ajunul la orice.

Tanti mi-a lăsat pe o plantă mare dintr-un ghiveci niște clopoței atârnați de frunze.  Nu știu unde i-a găsit. Poate i-a adus ea. Un mister infinit. Nu voi afla niciodată. Pentru că nu o voi întreba.

Pe HBO, la 8 seara, se mai dau filme, premiere, seriale. 

Mor după  Imperiul din Atlantic City (Boardwalk Empire), Californication. sau mai nou Banshee. 

Filme. Actori.

Și că tot decesele se țin lanț, aseară pe la 8 se mai înfăptui unul.

Noul serial românesc, producție HBO, “Rămâi cu mine”.

Cum să-l descriu?  Cam ca fieru’ și microundele mele. Defect.

Ca să-ți placă la Disneyland și să-i simți calitățile, trebuie musai să dai niște ture prin Orășelul Copiilor.
Femeile frumoase, sunt frumoase doar pentru că există unele urâte.

Fierul de călcat e mirobolant când bolborosește aburi și întinde textile. Dar nu vedem asta decât după ce clachează brusc, inoportun și mișelește.

Ca să știi că Imperiul din Atlantic City e un film  cu actori, musai trebuie să te uiți  la imitații de filme și imitații de actori. Imitații de scenarii, imitații de personaje.  Doar un actor am văzut. Bordurile și mașinile păreau reale.

Rămâi cu mine, dar în ghetele mele…doar acolo mai e loc.

Mai e loc pentru un Jack D. de pus diseară.
Între ghete.

Să nu uit! Poate visez năluci...

 text scris pentru Ralix   http://ralix.ro/ramai-cu-mine-in-ghetele-mele/ 

Fahrenheit 451

451º Fahrenheit este temperatura la care hârtia arde.
Înseamnă cam 230º Celsius. Fierbinte, nu?

Ray Bradbury a scris romanul  Fahrenheit 451 imaginând o lume în care cărțile sunt interzise. Nimeni nu avea voie sa dețină o carte, fiind supus unor pedepse groaznice. Pompierii, urmare a denunțurilor primite, se duceau la domiciliul celui reclamat și cu niste aruncătoare de flăcări, ardeau cuvântul scris. Pompierii nu se ocupau de stingerea incendiilor, ci de producerea lor.
Cărțile erau interzise căci legea spunea că aduc nefericire, inegalitate și pot da idei. Iar oamenii nu au nevoie de idei pentru a-și duce viata în liniște și pace. Astfel conducătorii impuneau fericirea.

Trăim vremuri fierbinți.
Niște indivizi au lucrat ani de zile să fabrice un personaj și se pregătesc să ni-l livreze astăzi în chip de lider imaculat pe care țara îl merită cu vârf și îndesat.
Român, onest, educat, ortodox, caucazian, cu odrasle și foarte patriot.
Acești indivizi ne spun să ne ardem cărțile din biblioteci ca sa fim egali.
Acești indivizi ne spun că trebuie să ne simțim mândri că suntem contemporani cu ei și sa fim fericiți că ne permit să le respirăm din aerul pe care tot ei ni-l dau gratis, fără taxe, din dragoste pură.
Acești indivizi ne spun că totul ce nu sunt ei, ne este dușman.

De fapt acești indivizi ne disprețuiesc zâmbind șmecherește din buze.

Personajul lor, fabricat cu atâta trudă, și probabil ales cu grijă dintre alți fabricați, este un personaj început dar neterminat.
Ca și un actor de filme pornografice homemade cu papionul la șliț.
Ia note de trecere doar la oral. La scris nu știe decât să copieze.
Un fanfaron stupid, un impostor fără carieră, fără meserie, nici măcar cu bune maniere, e catapultat să ne fie conducător. Pentru că le seamănă, e ca ei. E produsul lor.
Ticăloșia, incompetența, hoția și prostia este tot ceea ce îi reprezintă.
Puterea, protecția și banii este tot ceea ce își doresc.
Iar pentru asta sunt în stare să ne ardă cărțile.

În romanul lui Bradbury, pentru a ține viu cuvântul tipărit, oamenii s-au transformat în cărți. S-au refugiat în locuri izolate, au memorat fiecare câte o carte pentru a o putea transmite mai departe  generațiilor viitoare în speranța că vremurile se vor schimba.

Noi ce facem pentru copiii noștri?
Rămânem acasă scârbiți, memorând cu frenezie vreo carte?
Și dacă, din întâmplare, memorăm cu toții același scriitor și același titlu?
Ce le vom da generațiilor viitoare?
Scârba, lenea și dezinteresul nostru?

Eu vreau să-mi pot alege nefericirea.
Vreau să pot alege ca alții care muncesc mai mult și mai bine ca mine să nu-mi fie egali.
Vreau să pot alege să am șansa să pot s-o iau de la capăt.
Chiar și când citesc o carte.
Tu?
 

Text scris pentru Ralix  http://ralix.ro/fahrenheit-451o/

Magie și Retuș

                                                     pindicghiocel.blogspot.com

La început e magia. Albă și diafană precum o balerină ciripind pe boante.

Nimeni nu știe cât ține. Cercetătorii britanici încă lucrează la acest aspect.

Cert este că după ceva timp magia se topește ușor, aburindu-se în prozaic. 

Așa a pățit Gulliver în călătoriile sale.
Dacă în Lilliput, toți piticii aceia păreau drăgălași și gingași, în țara uriașilor, Gulliver fu îngrozit să facă cunoștință cu pielea lor, fabulos de cutanată, plină de răpăneală.
Murdăria din "cărările"  membranei acelor giganți o putea observa doar el. Părea o percalină.
La fel i-or fi văzut pielea și liliputanii? Precis că da.

Depinde cu ce lupă privești. 
Unele lentile ne fac să strâmbăm din nas. Ne îndeamnă la corecturi, cosmetizări și rectificări.

Dar magia nu are nevoie de retuș. 

Oricâtă mizerie am vedea în jur, mereu e ceva magie.

Octombrie, fierbinte

                                                                               pindicghiocel.blogspot.com

Se anunță un Octombrie fierbinte. 
Mai încins ca un Iulie. 
Toate-s clocotite. Oameni, televizoare, frunze. 
Chiar și cerul.

La Gurasada e răcoare. E liniște, e toamnă. 
Am zăbovit preț de-o clipă. N-aș ști câte minute pe ceas. Dar fu o clipă întreagă.

Și-o zării pe Asinefta.
Pe o cruce din micul cimitir.
Era lângă bărbatul ei, Ioan.

Asinefta, o fetișcană de acum un veac. 
Am stat acea clipă întreagă cu amândoi, iar gândurile zburdă.
La dragostea lor, la lacrimile ei, la puterea lui. 
La câtă iubire, fericire, suferință adunate la temelia crucii.

Toatele câte-s, acolo se adună. În țărână.

Asinefta femeie frumoasă, codană și oacheșă, cu surâsul cât un soare!

Și-am pornit la drum. Însoțit de zâmbetul și privirea-i blajină.
Că bine fuse!

Mă îndrept către un Octombrie fierbinte. 
Cu oameni, televizoare, frunze încinse.
Chiar și cerul! 

                  

Bolero de Răsărit

 

                                                        pindicghiocel.blogspot.com

Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea. 

Nimic nu se pierde, totul se transformă.

  

"-Tati, de unde vine soarele?"

Întrebările cu răspunsuri aparent dificile i le puneam întotdeauna tatei. Mamei, doar pe cele cu răspunsuri aparent simple. Nu știu de ce, aveam doar trei-patru ani. Așa credeam atunci, că doar tata știe a răspunde. Ea, de fapt, răspunde la cele mai grele întrebări...Ea, mama.

A stat o clipă să cugete:

"-Din Țara Soarelui Răsare..."

Evident că urmau șiruri nesfârșite de alte întrebări: "E departe țara asta?", "Și ce face el acolo?", .... El, soarele.

Mi-a zis o poveste cum că țara aia de departe, e casa lui. Trage draperiile și stă cuminte să se odihnească că nu-i deloc lesne să strălucească pe cer toată ziua.

Am aflat ceva mai tarziu, tot de la el, că pământul în realitate e rotund și se învârte ("Păi și noi de ce nu amețim?") și că soarele nu doarme niciodată...De la el, de la tata.

Dar încă îmi place prima poveste. Și acum mă gândesc la soarele somnos cum apare așa în zori de peste zări.

Ce poate fi mai frumos ca un Bolero de Răsărit?

Se întâmplă ca într-un vis cu năluci și iele  dansând în cerc. 

La început molcom și mlădios, apoi cu aceleași și aceleași mișcări, din ce în ce mai zbuciumat, zvârcolindu-și trupurile, emoțiile. Transpirându-și strălucirile. 

Se mistuie apoi în Țara Soarelui Răsare. Să doarmă și ele... Ele, nălucile și ielele.

 

Singurul lucru veșnic pe lumea asta este schimbarea.
Chiar și răsăritul pe Bolero.
Mereu altfel!

Este vorba de Iubire

Priviți intâi clipul.


Romania (2013) from Peter Schagen on Vimeo.

Ce vedeți în el?...

Mai priviți-l odată...

Filmulețul e făcut de un olandez venit împreună cu iubita lui, româncă de felul ei, într-o excursie în România, anul trecut.
S-au plimbat prin București și Mamaia.
Clip-ul a devenit viral pe internet. Lumea este extaziată de reclama pe care acest video ar face-o României.
Relevante sunt comentariile de pe Vimeo. Toți românii îi mulțumesc din inima lui Peter pentru aceasta laudă inestimabilă făcută patriei noastre. Comentatorii din alte țări sunt însă interesați mai mult de tipul de cameră, lentilele folosite, precum și de tehnica de filmare. E nostim, nu?

Nimeni n-a remarcat însă despre ce e vorba de fapt.

Este vorba de iubire.

Eu le-am văzut zâmbetul, privirile, am văzut cum inima le râde.

Eu am văzut numai iubire. Nimic altceva.

O altă iubire.

Later edit:

Clipul a fost publicat inițial pe Vimeo, având o durată de 6-8 minute.

Peter Schagen a avut amabilitatea să-mi dea dreptul de difuzare pe blog și chiar mi-a mulțumit pentru postare. Imaginile video erau însoțite de melodia lui Tom Odell - Another Love.
Între timp, filmulețul a dispărut de pe Vimeo. L-am găsit pe youtube, într-o formă prescurtată și cu  un alt acompaniament sonor.
E posibil ca Peter să-și fi terminat iubirea cu prietena lui româncă și să-l fi sterș, crezând astfel că-și poate sterge și memoria. 
Iată  dovada că  video-ul postat atunci era doar despre iubirea lor, nicidecum despre România.

Deși iubirea e veșnică, uneori e veșnică cât o vară întreagă.