 |
| Rene Magritte - The Son of Man |
Voi muri și nu voi ști mirarea Prințesei când a primit ghiveciul cu gerbere. Nu voi fi aflat nici zâmbetul siderat, nici măcar mulțumirea ei.
Zilele s-au petrecut ca într-un dans fierbinte de vară...pline sau goale...vesele sau triste...spirituale sau stupide...
Aș putea povesti lucruri mărețe...Despre mănăstirile Neamțului - Neamț, Bistrița, Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec și câte multe ori mai fi nevăzute de mine...Despre Sfânta Teodora de la Sihla, o pustincă care a trăit spre slava Domnului patruzeci de ani într-o peștera în rugăciuni... Despre mormântul străbunicilor mei din orășelul viselor mele de copil din Bucovina... Despre ce țară binecuvântată avem și ce oameni frumoși trăiesc în ea, ascunși printre nemernici...
Aș putea povesti și lucruri mai puțin mărețe, dar n-o voi face...
Voi spune câte ceva despre o carte, "Calomnii Mitologice" a lui Octavian Paler. De fapt o culegere de discursuri pentru un public imaginar.
"Cu zeii și cu moliile am cam aceleași relații. Și la fel de vechi. poate mai vechi sunt cele cu zeii, dar acum asta nu mai are nici o importanță. Eventual, interesante și diferite au fost începuturile, deși am sfârșit prin a crede că moliile au fost create de Dumnezeu pentru a le ține de urât celor singuri."
Pledoaria unei femei pentru Don Juan este unul dintre discursuri.."Paradis fără șarpe"...Daca aș fi femeie, aș invidia "femeia" din Paler...un simplu moșneag de 80 de ani, asa cum se descrie, în care îi pare rău ca n-are un dram de senilitate pentru a-și trăi firescul anilor de amurg al vieții. Ce spirit!...Ce geniu! La fel de măreț precum mănăstirile Neamțului...
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/octavian-paler-paradis-fara-sarpe-pledoarie-rostita-de-o-femeie
Dumnezeu a creat moliile pentru a le ține de urât celor singuri.
Am citit si recitit - la interval de vreo 2 ani, mi se pare - cartea lui Cristea-Enache de interviuri cu Octavian Paler. Am plans la finalul cartii de ambele dati. Am plans pe furis, cu sentiment de vinovatie, cu sughituri sufocate in perna... Parca am pierdut un parinte foarte drag. Si, ciudat, cand ma gandesc la moartea lui in sine nu tresare in mine nici un nerv. nici romanele lui nu ma misca prea tare...Dar sinceritatea lui deplina, deschiderea suprema pe care o face in interviuri ma doare ca o rana deschisa... Nimic din ce-am citit sau trait pana atunci (sau de atunci...) nu m-a mai impresionat la fel. Asta m-a facut sa exclud gandul fugar c-as fi usor atinsa de isterie...
RăspundețiȘtergere