Ziua 226 Niște Cenușă și Un Zâmbet

M-am gândit la fluturi și ce vor ei. M-am gândit apoi la fericire și cu ce se mănâncă. Mă gândii și totuși că încă mai pot. Și că dragostea nu trece prin stomac, dar pe unde oare? M-am gândit și la foile albe nescrise, la zilele fără numar, la rutina prozaică și apăsătoare ale zilelor albe nescrise. Și pedalez! Cum o fi ultima zi de gândit? Dar ultima zi albă?

Pindica face bine. Ea nu are pagini albe. Și-a luat ultimele lucrușoare de iarnă care mai erau prin casă. A lăsat un pardesiu maro, ciudat, de modă veche. Un costum, nu e maro, dar tot demodat pare și câteva perechi de pantofi pe care a uitat să-i poarte. Resturi, atârnă pe umerașe sau în cutii. Nevăzute și nebăgate în seamă.
Mi-a trimis un email cum că ar dori să ia cele două tablouri și cuptorul electric încastrat în mobila de bucătărie. Motivația: tablourile să le vânda, căci are nevoie de bani, iar cuptorul, pentru că tot nu-l folosesc, să și-l instaleze la ea. Să facă prăjituri probabil sau cartofi franțuzesti sau rasol.
I-am răspuns politicos să ia toată casa. I-o ofer gratis, cu tablouri și cuptor inclus. N-am primit niciun răspuns, cugetă încă probabil.

Ultimele duminici m-am preumblat pe la palatul din Mogoșoaia. Prin parc. E lume mai puțină, nunți mai discrete, soare lenos de toamnă.

Mă uitam la oameni. Am citit. Jim Crace- "Cămara diavolului". Șaizeci și ceva de povestioare despre mâncare, dragoste și fantezii. Cea mai potrivită lectură de parc. Cărticica nu e prea greu de digerat, poveștile n-au legatură una cu alta. Drept urmare pot fi citite în orice ordine aleasă, doar deschizând paginile aleator. Între doua festinuri gastronomice și fantasme telurice aveam răgaz să privesc oamenii sau sa mă plimb,  să trag o țigară sau să respir. Apoi răsfoiam iar pagini din Cămară cu o văduvă care-și punea în cafea nițică cenușă a răposatului soț, să și-l simtă aproape. Priveam frunzele colorate de toamnă, numărându-le pe cele încă verzi. Tot o cenușă or să se facă!
 

Am plecat din parc. Mă oprii la o benzinărie să-mi iau apă și un pachet de țigări. Era coadă. Nimeni nu cumpăra benzina. Ba o ciocolată, ba un pateu, ba o revistă. Duduia de la tejghea era cam agitată și nervoasă. Iritată pe viață. Pe viața care o trimisese la o benzinărie să muncească duminica, în timp ce alții se plimbă prin parc și numără frunze verzi.
Vorbea răstit la clienți și la telefon în acelasi timp. Se tânguia că n-are mărunt de rest. Mă gândeam eu, șezând așa la coadă, ce gust o avea cenușa ei în cafea? Picantă? Aromată? Dulce? Când mi-a venit randul eram topit de emoție și teamă. I-am dat sticlele de apă să le înregistreze. "Altceva?" se răsti ea. "Un pachet de Dunhill"..." De care?" "Albastru..."
"Altceva?" "Un zâmbet" Se opri o clipă din agitație. Tăcu. "Un ceeeee?" "Un zâmbet și asta e tot" Și-a zâmbit, brusc, natural, surprinsă. Ce frumoasă era! N-avea cod de bare pentru așa ceva. L-am primit pe gratis. I-am zambit și eu. Ieșind i-am auzit zâmbetul din glas. Era un pic de duminică și pentru ea. Număra frunze...