Ziua 232 De ce nu-l plâng pe Adrian Păunescu

Mă bucur că azi în cenușă se va duce!

Va fi scăpat de toate umorile fizice și morale care l-au chinuit în ultimii ani. Îi rămâne spiritul, îi rămâne poezia pentru generațiile ce vor să vină.
Mă bucur pentru eliberarea lui. Istoria îl va judeca mai blând și mai generos decât noi, contemporanii lui.
Nu s-a dezis de partidul comunist și nici de iubitul său conducător. Cel puțin a fost sincer.

Ca orice adolescent, ascultam la radio în fiecare joi, la opt seara, Poezia Muzicii Tinere. PMT-ul cum i se zicea atunci. Ne adunam în gașcă și fredonam "C-așa-mi vine câteodată..." sau Andrii Popa. Când Păunescu o băga pe aia cu "Trăiască Ceaușescu, trăiască tricoloru' " ne băgam p...lile pe loc, aprindeam câte-o țigară și sporovăiam despre fotbal. Ăsta era prețul! Cum ar fi pauzele publicitare acum. 

Am fost și la cenaclu odată, la Costinești. Prin '81 - '82. Se ținea lângă hotel Forum, într-un amfiteatru natural, pe o culme, lângă Golful Francez. De fapt n-am fost, am asistat. Căci stăteam cu părinții în hotel și n-am făcut decât să ies pe balcon. Amfiteatrul era plin de tineri studenți în vacanță la mare, foarte veseli, unii beți cui. Îmi amintesc cum se strofoca bardul să transmită suflul patriotic și dragostea față de geniul Carpaților iar spectatorii huiduiau și îi cereau să treacă la poezie și muzică. Fără nicio teamă. Nu prea pricepeam eu atunci ce și cum, eram mai mult fascinat de mulțimea de tineri, văzută de la etaj, decât de ce se întampla pe scenă.

La revoluție, Adrian Păunescu era să fie linșat de oameni. S-a refugiat în ambasada Americii acoperit de flegmele libertății. Și-a făcut un "mea culpa" zicând apoi " Am fost un porc". Nu s-a potolit. În loc să se retragă discret și să-și scrie poeziile, a intrat în politică.
Alte mii de flegme ale societății civile îl spălară instantaneu. Eram indignat. Prea subiectiv, ca martor al acelor vremuri, să nu-l "scuip" și eu cu poftă și cu plăcere.
 

Dar tot el, "porcul", "lingăul de găoaze comuniste", "menestrelul lui Ceaușescu", tot el scrise:             

"Ce Frumoasă Ești!  

Ce frumoasă ești în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,

Țurturii în plete vor suna.

...........................
Ce frumoasă ești în prag de vară,
Când miroși a mere ce se coc,
Cerul în ființa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc
..............................
Ce frumoasă ești în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopți,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copți.
...............................
Ce frumoasă ești în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta ușoară,

Tu, cu muguri, bluza ți-o închei."

Și alte zeci de poezii de geniu.
Și-mi rămâneau flegmele în gât. Tot cu poftă și tot cu plăcere.

Nu-l voi plânge pe Adrian Păunescu. Mă bucur că se duce. Scapă de lumea pe care n-a înteles-o, scapă de flegmele contemporanilor săi.
Posteritatea îi va găsi cu siguranță locul pe care îl merită. Flegmele de astăzi nu vor mai fi relevante. Doar poezia lui, cea care ne va supraviețui nouă.

Îl voi plânge pe Tata. Se face anul de când se duse și am chef să-l plâng nițel. Mă voi duce acum la Mama, o voi lua în brate și o voi ține strâns...

 Sărut mâna, Tatăl Meu!....Sărut mâna, Mama Mea!