Ziua 287 Ne-linistea sarbatorilor

N-am stiut ce scrie...ajunul de an nou imi aglomereaza prea mult zicerile, iar ideile-mi sunt intr-un ambuteiaj teribil pe autostrada inspiratiei.

Asa ca, nu fac decat sa-l citesc pe Andrei Plesu din ultimul numar al Dilemei Vechi. Dl.Plesu ne vorbeste despre (ne)linisti ale sarbatorilor.

" In vremuri asezate, apropierea sarbatorilor aduce cu sine o rarefiere a timpului, o incetinire a trepidatiei zilnice, mergand pana la suspendare. Sarbatoarea e odihna, anticipare a Imparatiei Ceresti, despre care Apostolul Pavel spunea ca inseamna, intre altele, o iesire din cadenta muncii, destinderea bine meritata dupa efort. Alergarea cotidiana ajunge la un liman recuperator, se deschide pe verticala, catre statica incoruptibila a stelelor fixe.
Ceea ce traim astazi e, insa, rasturnarea raportului traditional dintre zilele lucratorare si cele sarbatoresti. Munca a devenit rutiniera, repetitiva, asa incat ea seamana mai mult cu imobilitatea non-actiunii, iar sarbatorile aluneca spre agitatie si nevroza. Odihna devine o corvoada. Iar "petrecerea" capata febrilitatea spasmodica a unui istovitor carnaval."

Fragment din articolul "Ne-linistea sarbatorilor" de Andrei Plesu - Dilema Veche, nr.359 din 30 decembrie 2010

Ziua 277 Despre diverse si Glutoni

Glutonii sunt niște animăluțe în forma de urs, mai mici, cu coadă blănoasă...

De 1 Decembrie am plecat la Sofia. Sofia e discretă, sfioasă, uneori tacută, nițel cam trecută...dar încă vie. Nu e nici prea departe...nici prea frumoasă...nici prea caldă.
Am plecat cu mașina, pe o ploaie torențială, ascultând la radio cât de mult își iubesc românii țara și cum îi vor sărbători ei ziua.
La Giurgiu puține mașini. Doar picături de ploaie. În vamă, un cuplu de pensionari veseli:
"Mergeți la Ruse?"..."Ne treceți și pe noi podu'?" Primul impuls a fost de evitare, dar zâmbeau așa de fain!...că WTF!..."Urcați!"
Domnul în față, doamna în spate..."Suntem la niște neamuri în Giurgiu...și ne-am gândit să vizităm Ruse. Ce dacă plouă?... să vedem și noi cum e la bulgari" se justifică domnu' de ce erau ei pe jos, în ploaie la punctul de trecere a frontierei.
Am trecut podul încet. Coloană de tir-uri. Domnu' se hlizea, doamna chicotea...doi școlari în excursie. Domnu' ne explică că-i născut la Dunăre și c-ar trece și acum înot apa dacă i-ar da ăștia voie...Doamna îi admiră curajul și forța. Părea că se cunoscuseră de puțină vreme...îmbătrâniseră separat.
Controlul actelor e pe partea bulgărească, peste fluviu. Domnu' scoase un buletin tip vechi, carnețel de hârtie. Domnu' n-avea voie să treacă. Buletinul nu e valabil...tre' d-ăla de plastic. Doamna avea...
"Ce facem? icni doamna.." Cum ce facem? Ne întoarcem" răspunse domnu' de la Dunăre, "asta e...mergem altă dată"...Doamna se puse pe șotii: "Dragă tu poți rămâne...merg eu cu domnul acesta drăguț că noi avem voie"...Râseră amândoi cu poftă de poantă...doar eu eram un pic iritat căci trebuia să-i parchez înapoi. N-aveau cum sa treacă podul pe jos. Ploua și la bulgari.
I-am lăsat pe malul românesc, la fel de veseli..."Lasă dragă, vizitam Giurgiul...ce, ăsta nu e oraș?!" zise tot domnu' cu un aer optimist. Au coborât cu râsete cu tot din mașină mulțumindu-mi din inimă pentru amabilitate. În special doamna, profund impresionată de gestul meu...
Ne-am luat rămas bun și m-am întors spre drumul meu recitând :
"În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână..."

Glutonii sunt solitari...nu hibernează precum urșii iarna, viața e ca o luptă...

Pindica pleacă de sarbatori în Austria cu iubitul la schi. N-a precizat dacă e același cu care a fost în Tenerife...dar cică chiar pleacă. Mi-a promis că n-o să-i mai vad mașina prin oraș. Ea nu schiază pe pârtii, doar prin zăpada din magazine. Dacă o va ține punga.

Glutonii au picioare scurte, cap mare, ochi mici și urechi scurte, rotunde. Blana lor este bogată, cu dungi gri-maro deschis, care se întind de–a lungul corpului, pe ambele părți. Unele exemplare au blana albă pe spate sau pe picioare.

Lu' s-a dat la fund. Totul s-a lămurit printr-un scurt offline pe mess: "pindic scuze dar m am cuplat iarasi dupa cum bine ai preconizat. te pup si ai grija de tine"
Iar o să-i "rupă unu' capu' "...dar cel putin știe să iubească până la epuizare. Să sufere până la ultima picătură. Bravo Lu'!...

Glutonii nu se împerechează numai cu un singur partener. Se maturizează sexual după doi sau trei ani. Împerecherea se face în lunile mai-august. Femelele nasc în perioada ianuarie-aprilie, având între unu și șase pui.

Vine Crăciunul...și-n cap îmi zăngăne doar clopoței. Deja curg email-uri cu urări prefabricate...niciunul personalizat. Vineri iar o să se blocheze telefonul cu zeci de SMS-uri... ce sărbătoare!

Glutonii trăiesc în emisfera nordică, în locuri precum Scandinavia, Europa de Est, Asia, Rusia, Siberia, în pădurile boreale din Canada, Alaska și în partea nordică a Munților Stâncoși.

Eu nu plec. Stau acasă să-mi ascult clopoțeii din cap. N-am nici bani și nici chef de schi în Austria. Poate la vară... aș bifa un Tenerife. Dacă nu la vară, într-o toamnă. Până atunci o să gust nițică piftie de la mama'n.

Glutonii (Gulo luscus) sunt animale carnivore, care se hrănesc cu rozătoare moarte sau vii, cum ar fi veverițele și iepurii. Pot omorî și o pradă mai mare cum ar fi oaia sălbatică, căprioara și elanul, fiind foarte rapizi și având gheare lungi.

Ziua 232 De ce nu-l plâng pe Adrian Păunescu

Mă bucur că azi în cenușă se va duce!

Va fi scăpat de toate umorile fizice și morale care l-au chinuit în ultimii ani. Îi rămâne spiritul, îi rămâne poezia pentru generațiile ce vor să vină.
Mă bucur pentru eliberarea lui. Istoria îl va judeca mai blând și mai generos decât noi, contemporanii lui.
Nu s-a dezis de partidul comunist și nici de iubitul său conducător. Cel puțin a fost sincer.

Ca orice adolescent, ascultam la radio în fiecare joi, la opt seara, Poezia Muzicii Tinere. PMT-ul cum i se zicea atunci. Ne adunam în gașcă și fredonam "C-așa-mi vine câteodată..." sau Andrii Popa. Când Păunescu o băga pe aia cu "Trăiască Ceaușescu, trăiască tricoloru' " ne băgam p...lile pe loc, aprindeam câte-o țigară și sporovăiam despre fotbal. Ăsta era prețul! Cum ar fi pauzele publicitare acum. 

Am fost și la cenaclu odată, la Costinești. Prin '81 - '82. Se ținea lângă hotel Forum, într-un amfiteatru natural, pe o culme, lângă Golful Francez. De fapt n-am fost, am asistat. Căci stăteam cu părinții în hotel și n-am făcut decât să ies pe balcon. Amfiteatrul era plin de tineri studenți în vacanță la mare, foarte veseli, unii beți cui. Îmi amintesc cum se strofoca bardul să transmită suflul patriotic și dragostea față de geniul Carpaților iar spectatorii huiduiau și îi cereau să treacă la poezie și muzică. Fără nicio teamă. Nu prea pricepeam eu atunci ce și cum, eram mai mult fascinat de mulțimea de tineri, văzută de la etaj, decât de ce se întampla pe scenă.

La revoluție, Adrian Păunescu era să fie linșat de oameni. S-a refugiat în ambasada Americii acoperit de flegmele libertății. Și-a făcut un "mea culpa" zicând apoi " Am fost un porc". Nu s-a potolit. În loc să se retragă discret și să-și scrie poeziile, a intrat în politică.
Alte mii de flegme ale societății civile îl spălară instantaneu. Eram indignat. Prea subiectiv, ca martor al acelor vremuri, să nu-l "scuip" și eu cu poftă și cu plăcere.
 

Dar tot el, "porcul", "lingăul de găoaze comuniste", "menestrelul lui Ceaușescu", tot el scrise:             

"Ce Frumoasă Ești!  

Ce frumoasă ești în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,

Țurturii în plete vor suna.

...........................
Ce frumoasă ești în prag de vară,
Când miroși a mere ce se coc,
Cerul în ființa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc
..............................
Ce frumoasă ești în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopți,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copți.
...............................
Ce frumoasă ești în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta ușoară,

Tu, cu muguri, bluza ți-o închei."

Și alte zeci de poezii de geniu.
Și-mi rămâneau flegmele în gât. Tot cu poftă și tot cu plăcere.

Nu-l voi plânge pe Adrian Păunescu. Mă bucur că se duce. Scapă de lumea pe care n-a înteles-o, scapă de flegmele contemporanilor săi.
Posteritatea îi va găsi cu siguranță locul pe care îl merită. Flegmele de astăzi nu vor mai fi relevante. Doar poezia lui, cea care ne va supraviețui nouă.

Îl voi plânge pe Tata. Se face anul de când se duse și am chef să-l plâng nițel. Mă voi duce acum la Mama, o voi lua în brate și o voi ține strâns...

 Sărut mâna, Tatăl Meu!....Sărut mâna, Mama Mea!

Ziua 226 Niște Cenușă și Un Zâmbet

M-am gândit la fluturi și ce vor ei. M-am gândit apoi la fericire și cu ce se mănâncă. Mă gândii și totuși că încă mai pot. Și că dragostea nu trece prin stomac, dar pe unde oare? M-am gândit și la foile albe nescrise, la zilele fără numar, la rutina prozaică și apăsătoare ale zilelor albe nescrise. Și pedalez! Cum o fi ultima zi de gândit? Dar ultima zi albă?

Pindica face bine. Ea nu are pagini albe. Și-a luat ultimele lucrușoare de iarnă care mai erau prin casă. A lăsat un pardesiu maro, ciudat, de modă veche. Un costum, nu e maro, dar tot demodat pare și câteva perechi de pantofi pe care a uitat să-i poarte. Resturi, atârnă pe umerașe sau în cutii. Nevăzute și nebăgate în seamă.
Mi-a trimis un email cum că ar dori să ia cele două tablouri și cuptorul electric încastrat în mobila de bucătărie. Motivația: tablourile să le vânda, căci are nevoie de bani, iar cuptorul, pentru că tot nu-l folosesc, să și-l instaleze la ea. Să facă prăjituri probabil sau cartofi franțuzesti sau rasol.
I-am răspuns politicos să ia toată casa. I-o ofer gratis, cu tablouri și cuptor inclus. N-am primit niciun răspuns, cugetă încă probabil.

Ultimele duminici m-am preumblat pe la palatul din Mogoșoaia. Prin parc. E lume mai puțină, nunți mai discrete, soare lenos de toamnă.

Mă uitam la oameni. Am citit. Jim Crace- "Cămara diavolului". Șaizeci și ceva de povestioare despre mâncare, dragoste și fantezii. Cea mai potrivită lectură de parc. Cărticica nu e prea greu de digerat, poveștile n-au legatură una cu alta. Drept urmare pot fi citite în orice ordine aleasă, doar deschizând paginile aleator. Între doua festinuri gastronomice și fantasme telurice aveam răgaz să privesc oamenii sau sa mă plimb,  să trag o țigară sau să respir. Apoi răsfoiam iar pagini din Cămară cu o văduvă care-și punea în cafea nițică cenușă a răposatului soț, să și-l simtă aproape. Priveam frunzele colorate de toamnă, numărându-le pe cele încă verzi. Tot o cenușă or să se facă!
 

Am plecat din parc. Mă oprii la o benzinărie să-mi iau apă și un pachet de țigări. Era coadă. Nimeni nu cumpăra benzina. Ba o ciocolată, ba un pateu, ba o revistă. Duduia de la tejghea era cam agitată și nervoasă. Iritată pe viață. Pe viața care o trimisese la o benzinărie să muncească duminica, în timp ce alții se plimbă prin parc și numără frunze verzi.
Vorbea răstit la clienți și la telefon în acelasi timp. Se tânguia că n-are mărunt de rest. Mă gândeam eu, șezând așa la coadă, ce gust o avea cenușa ei în cafea? Picantă? Aromată? Dulce? Când mi-a venit randul eram topit de emoție și teamă. I-am dat sticlele de apă să le înregistreze. "Altceva?" se răsti ea. "Un pachet de Dunhill"..." De care?" "Albastru..."
"Altceva?" "Un zâmbet" Se opri o clipă din agitație. Tăcu. "Un ceeeee?" "Un zâmbet și asta e tot" Și-a zâmbit, brusc, natural, surprinsă. Ce frumoasă era! N-avea cod de bare pentru așa ceva. L-am primit pe gratis. I-am zambit și eu. Ieșind i-am auzit zâmbetul din glas. Era un pic de duminică și pentru ea. Număra frunze...

Ziua 203 Dragostea nu trece prin stomac

...și nici prin ficat...

Dragostea trece pe oriunde, dar nu pe acolo.

Prin stomac trec doar porcăriile pe care le mâncăm noi zilnic.

Ieri am văzut la televizor cel mai convingător mesaj că e musai să ne alimentăm mai cu grijă și în cantități rezonabile.

Dragostea trece, dar în niciun caz prin stomac.

Documentarul inclus în postarea originală era tot din seria Eat To Save Your Life, în care se prezenta o disecție pe cadavrul unui bărbat obez.
Legistul nu putea să-i găsească inima. Era ascunsă de grăsimi. Posibil ascunsă și de dragoste.
Imaginile erau destul de șocante, dar sugestive. Nu mai sunt pe YouTube.

Dragostea uneori poate trece prin stomac, dacă nu vede inima ascunsă printre șunci.

Ziua 198 Ce e fericirea?...si ce vrea ea?...

Ce e fericirea? Probabil că e cel mai definit concept de la facerea lumii. Din antichitate, până la filozofii neo-moderniști, de pe pereții peșterilor cu desene rupestre, până la coperțile revistelor glossy, toată lumea s-a scremut din străfunduri să explice ce e fericirea...și ce vrea ea de la noi...

În dicționarul de psihologie am găsit următorul enunț: "Fericirea e o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat și a provocat un succes neașteptat sau mult așteptat sau așteptat tensionat. Se manifestă ca o stare euforică încărcată de trăiri intense ce nu numai că provoacă un fel de trăire recuperatorie puternică, ci și o energizare, o stare de receptivitate și toleranță, creșterea dorinței de a face ca și alții să fie fericiți"
Nu că n-aș fi de acord neapărat cu această descriere. Dar de ce n-ar fi și o stare a ceea ce urmează să se realizeze și provoace?...adică și la trecut și în prezent și la viitor...

E o chestie complicată fericirea asta...fir'ar ea să fie. Toți vorbim de ea, puțini cică o trăiesc cu adevărat...
Oare? Care e diferența dintre fericire și bucurie? Dar între fericire și extaz? E o temă aprigă de discuție pentru filozofii și psihologii contemporani.

Eu doar ce am răsfoit în ultima vreme două cărți, diferite dar puternic legate de fericire.
Prima este "Peripețiile bravului soldat Švejk" de Jaroslav Hašek. E o cărțulie pe care o știe toată lumea. Mi-a luminat și înveselit copilăria. Švejk devenise sinonim cu "tâmpit"..."redus mintal"..."prostovan"....etc. Citindu-l acum, după atâția ani, am râs cu aceeași poftă, am gustat cu aceeași savoare paginile cu tâlc ale autorului. Dar Švejk săracu' nu mi s-a părut la fel de cretin și bătut în cap. 
Švejk mi-a apărut ca un om fericit. 
Deși o ține din arest în arest, deși toți îl iau peste picior, până la urmă personajul e pur și simplu spumos: hazliu, zâmbăreț, sfătos, sincer, disciplinat în felul lui, autentic. Regimul cazon, războiul, atitudinea grosolană a celor din jur, nimic nu-l face pe bravul Švejk să iasă din fericirea lui. La cele mai insultătoare observații din partea superiorilor, Švejk zâmbește suav și găsește explicații lungi și obositoare pentru orice tâmpenie făcută. 
Un optimist idiot, ar scrie un critic.
Hašek n-a apucat să termine povestea. A murit înainte să-i găsească un sfârșit glorios bravului soldat. Dar cu siguranță că Švejk ar fi supraviețuit războiului cu succes și s-ar fi întors de la viața fericită din armată la viața fericită din civilie. 
Eu nu cred că Švejk e un idiot fericit. E un fericit visător. Sunt milioane de nefericiți idioți care trăiesc pe lumea asta. Așa cum sunt și milioane de nefericiti deștepti care trăiesc tot pe lumea asta.

Dar nici n-aș lega idioțenia sau lipsa de cunoaștere cu celebra zicere: "Fericiți cei săraci cu duhul"...căci prin duh a vrut să se spună păcat sau patimă sau gânduri negre, nicidecum spirit cunoscător. 
"Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor e Împărăția Cerurilor". 
În concluzie, Isus contrazice flagrant definiția domnilor psihologi și pune Fericirea ca fiind acea stare care va să vină...care va să se realizeze. Adică nu-ți îmbogăți duhul cu lăcomie, cu dușmănie și alte rele, căci lăsându-l în sărăcie, Împărăția Cerurilor va fi a ta. Sună frumos, nu-i așa?
Așa și bravul (bunul) soldat Švejk...avea un duh sărac în răutăți. El este de fapt bun chiar dacă pare caraghios și dus cu pluta.

Astfel am citit despre ce înseamnă sa fi fericit. La propriu.

Dacă psihologii definesc fericirea ca ceva ce s-a realizat, iar Isus promite fericirea viitoare, m-am gândit că n-ar strica să descopăr și ce înseamnă fericirea prezentului, alta decât cea înconștientă a lui Švejk.

Fericirea conștientă și exersată. 
Iată că am dat peste o lucrare cu titlul "Formula fericirii. Minunatele descoperiri ale neuropshihologiei de azi" de Stefan Klein. 
Dl. Klein este un cercetător german care a încercat să definească mecanismele fericirii așa cum un medic ar defini mecanismele digestiei. 
Ce zice el?... Că fericirea poate fi antrenată la fel cum am face flotări să ne dezvoltăm bicepșii sau genuflexiuni să ne rotunjim pulpițele.
A identificat părțile creierului care generează dopamina, izvorul fericirii, și ne explică destul de direct cum putem fi fericiți zi de zi. Să zâmbim autentic, să ne gândim la cei dragi, să facem sex cât mai des, să ne înconjurăm de prieteni, să facem exercitii fizice, etc. Niște chestii simple care să ne țină creierul atât de ocupat încât să nu-i dăm timp sa fie melancolic sau trist.
Adică, în fiecare zi, ne putem face un fitness la creier în care să transpirăm dopamină. 
Cel mai fericit a fost dl. Klein. Pentru că a primit drepturi de autor pentru aceste idei.


Ce este fericirea? Ce vrea ea de la noi?...


Până ne vom umple cu fericiri, vom continua să trăim în lumea asta concretă în care cel mai bine se vinde nefericirea, durerea, negativismul, promiscuitatea și deșteptăciunea nemăsurată a idioților care ne înconjoară.

Mi-e dor de un Švejk!

Ziua 195 Pot....

Mda...ce greu e sa invingi lenea!...C-asa-mi vine cateodat'...lenea. Ma doare fix in lene.

Maman' ma suna sa vada ce fac. Pana si Pindica...dar la ea textul e..."pot sa trec sa-mi iau niste lucrusoare de iarna?"...ia vezi...Poti? Vine...se uita...verifica...face observatii...bea un suc...fumeaza o tigara...isi ia doua-trei textile din ce-a ramas si pleaca la fel de triumfatoare.

Sunt bune si pauzele...mai ales cele dese si lungi...te mai spala la spirit.

Dar sunt bine...viata mea fara nevasta nu-i chiar asa de rea. Dimpotriva. Am uitat deja dezavantajele...traiesc doar intr-un continuu avantaj.

Pot sa numar fluturi, de exemplu. Mai ales fluturii de lampa...asa zisele molii. Pot sa fac cate firmituri si firimituri doresc...fara numar. Pot sa-mi las chilotii si sosetele insirate pe unde vreau. Pot sa stau lesinat, labartzat si dezmembrat cat vreau eu...fara ca nimeni sa-mi dea sarcini inoportune. Pot sa fac lacaraie in baie...sa uit lumina aprinsa...geamurile deschise sau inchise si florile neudate. Pot sa admir oricand chiuveta plina de vase soioase...Ca sa nu mai amintesc de cate ragaieli si flatulatii ma pot bucura intr-o intimitate pura. Pot multe...Pot sa nu raspund la telefon daca nu am chef sa vorbesc, sa nu merg la nunti, botezuri sau taieri de motz. Nu mai am lista de cumparaturi...daca uit ceva sa cumpar si nu am...imi dau seama ca, chiar nu am nevoie. Pot sa nu fac nimic si sa stau intr-o lesinatura continua.
Pot sa ma bucur de toamna linistit...Octombrie imi place la nebunie...si cand ploua...

Cred ca as putea sa ma duc si la nunta Pindicai daca chiar s-o marita...