Ziua 334 Totul e minunaaaaat

Mi-am adus aminte ca sfarsitul povestii de la Pizza Hut a fost nitel diferit. Deh...trecura ceva ani...e greu sa se pastreze pe retina memoriei toate detaliile.
Dupa ce i-am explicat Sefei...de ce acele simboluri de cupluri celebre sunt total nepotrivite pentru un cuplu amorezat care vrea sa pape o pizza...caci povestile nu ca erau triste...erau de-a dreptul tragice...de fapt se numesc tragedii. Si cum sa alegi o tragedie ca simbol al dragostea vesnice, ca brand de marketing?...In fine...imi amintii ca Sefa...teribil de iritata dupa interventia mea...rautaciosa si plina de venin...de' eram singur si ofticat...si dupa un oftat general de dezamagire al publicului indragostit din sala...ohhhhhhhhhhhhhhh....:(:(:(...m-a intrebat intzepata..."Dar ce ar fi trebuit sa alegem ca denumire pentru meniurile noaste?"...
Am stat doua momente sa cuget, timp in care respiratiile se oprira...si din putzul gandirii proprii zisei: "Intrucat si avand in vedere ca toate povestile de dragoste celebre sunt adevarate drame, cel mai potrivit cuplu pentru pentru pizze-le dvs nu putea fi decat Fat Frumos si Ileana Consanzeana"..."Dar e o singura pereche...iar noi avem trei meniuri!!" icni Sefa contrariata. " Da, e dezarmant...dar e singura poveste cu final fericit din toate povestile din lume. Au trait fericiti pana la adanci batraneti...Asa ca...pentru a crea trei meniuri...se pot denumi...Fat Frumos si Ileana Consazeana la tinerete, Fat Frumos si Ileana Consanzeana la maturitate...si Fat Frumos si Ileana Consazeana la batranete.Totul e minunaaat...iar cuplurile isi pot alege meniul in functie de varsta si stadiul relatiei lor de dragoste...Meniul cu Fat Frumos cu a sa Ileana la tinerete...poate fi o pizza combinata cu blat pufos...cu sosuri picante si active...la maturitate...poate fi o pizza bine facuta...asezata...o reteta de succes...iar la batranete...un blat crocant...chiar ars pe margini...doar cu legume si masline...cu sos dulce...un meniu calm si linistit. Clientii romani care stiu povestea foarte bine se indentifica mult mai bine cu simbolul...si as pune pariu ca perechile in varsta ar cumpara meniul de la tinerete...sa-si guste din inceputurile iubirii...bla...bla...bla..."...Am facut pe desteptul la greu...ca na'...asa e cand esti singur de Valentine's si n-ai alta ocupatie...faci pe desteptu'. Sefa n-a zis nimic, ii pierise subit intzeparea...un murmur optimist s-a auzit prin prejur...iar apoi hohotele de ras si invitatia la masa cu Romeo, Desdemona si restul.
Totul e bine cand se termina cu bine...adica totul e minunaaaaaat.

Cum e sa vezi totul minunat cand in jur totul e o mizerie? De la deseurile aruncate peste tot, pana la murdaria din atitudinea celor din jur...De ce s-o observi?
Dimineata...la iesirea din Tg. Mures spre Sighisoara...o duba de la astia de la drumuri...scruta soseaua, cu un aparat special, sa-i prinda pe cei fara rovignieta. Mi-am adus aminte brusc...ca-mi expirase rovigneta taman ieri..hait...deja iesira baietii sa ma opreasca. Dar exista un Dumnezeu...Baietii erau dupa un Rompetrol...ce e un Rompetrol?...E un loc de unde se pot cumpara rovigniete. Am facut stanga...am intrat in benzinarie...inainte ca ei sa ma inhate si sa-mi aplice o amenda mirobolanta. Era si absurd...tot timpul platesc taxele de drum...era nedrept. La ghiseu o fata suparata tare...sau nedormita...sau trista..Pe ecuson scria: Erszebet...unguroaica suparata...
Stiu cateva cuvinte unguresti...e bine sa le folosesc cand si cand..Un zambet deschis si un...."Szia, mit csinalsz?"...Accentul de bucurestean m-a tradat...nu eram ungur..In doua secunde am avut parte de o Erszebet amuzata de accentul meu, incantata ca o salut pe ungureste desi sunt roman, zambitoare si amabila. O Erszebet frumoasa in doua secunde. A fost cea mai draguta rovigneta pe care am cumparat-o vreodata. Nu mi-a vandut rovigneta, ci zambetul si caldura de care aveam nevoie la ora aia. Nu e minunat? Am iesit apoi pe sosea...baietii de la drumuri m-au lasat in pace. Am scapat.
Mi-am facut treaba prin zona saseasca...si apoi am luat azimut Cluj din nou...si apoi spre Oradea. Un traseu intortocheat.
Pe drum...intr-un sat prin judetul Cluj...un nene a iesit din lateral dreapta fara se asigure...am pus o mare frana si era sa intru in shantz. Pe bancheta din spate stanga, era fetitza lui...in ea intram...si la ce Dacie avea...nu stiu daca scapa usor. Omu' s-a speriat...de faza...se astepta sa tzip la el...sa-l injur...Nu stia cum sa se scuze. I-am zambit si i-am zis sa-si imbratiseze fata...tocmai scapase teafara. Se uita la mine mirat de cererea mea. Am insistat...tot nu intelegea. I-am zis ca sun la politie si raportez incidentul...isi pierdea permisul. La asemenea argument, si-a luat fata in brate. Stangaci...nu cred ca o luase cu adevarat in brate vreodata. A tinut-o un moment si i-a dat drumul repede. I-am zis imperativ...sa o tina in brate mai mult. Are o fetitza vie si intreaga. A fost o scena cehoviana. Se adunase lume ca la circ. Omu' ca si nevasta lui erau niste bastinasi din satul cu pricina...nu pricepeau ce vreau. Iar fetitza...careia i-am fazut fatza inspaimantata, in timp ce ma apropiam cu masina intr-un carambol demn de stirile de la ora 5, fetitza s-a bucurat cel mai mult de aceasta imbratisare. Si-a tinut tatal strans de mijloc si nu s-ar fi desprins. I-am rugat nevasta...sa-si puna sotul sa-si ia fata in brate in fiecare zi...si sa se bucure ca o are. Nu e minunat?
Zece kilometri mai incolo...dupa ce iesisem din sat...cand deja trecusem de 120 la ora...mi-a iesit un alt roman in fatza, grabit sa depaseasca coloana. O miime de moment m-am vazut cu motorul rasturnat pe mine...si m-am gandit...ha...ia sa vad cat de tari sunt airbag-urile astea!!!...Am iesit cu rotile din dreapta pe marginea drumului...aproape ca ne-am atins in oglizile laterale...si ne-am vazut de drum. M-am oprit apoi intr-o parcare undeva pe sosea...mi-am aprins o tigara...si m-am uitat la apusul care cobora peste dealuri. Ce bine ca l-am prins. Nu e minunat?
Hmmm...la cat merg eu cu masina, am vazut multe...dar doua accidente iminente si potential grave, in cinci minute, n-am apucat sa experimentez. Nu e minunat caci pot privi apusul? E.
Am ajuns cu bine la Oradea...si e totul minunat.
Maine cu siguranta va fi o zi minunata.

Ziua 332 Trist(an) și I(fără)solda

De la începutul anului, când mă întreabă cineva ce mai fac, răspund invariabil: "Deja trăiesc în alt an". Am trecut de neliniștile sărbătorilor de iarnă și am dat de liniștea dragului Sfânt Valentin.

Sunt la Cluj de câteva ore bune. Am tras ca de obicei la Onix. Același meniu, stabil de ani de zile, doar prețurile sunt mai mari.
Mi-am recunoscut odaia. Aceeași 104, pe colț, cu două ferestre despărțite de isoscelul camerei.

În restaurant pustiu, e Sf. Valentin. Amorezii nu vin la Onix să ia cina. Poate sunt în camere să-și isprăvească iubirea neconsumată.
Erau doar trei cucoane, două cu coc, a treia  ochelaristă, între două vârste incerte, corpolente, cu alură de inspectoare la stat. Ședeau la o masă rotundă și savurau un vin alb, precis dulce. M-au dezbrăcat nițel din priviri aparent interesate. Așa credeam eu în primele momente. M-am înșelat amarnic. Când apăru ospătarul, abia atunci le-am văzut adevăratele bale din ochi. Băiatul e tinerel, înalt, brunet, cu cioc, un fel de Johnny Depp la tinerețe. Un cadou de top pentru orice duduie de Valentine's Day.
Pe mine mă priviseră neutru, instinctiv, căci doar ce intrasem și eram singurul bărbat din cârciumă. La "Johnny Depp" însă le ploua fix în gură. Și aveau dreptate. Chicoteau, comandau, se răzgândeau, alegeau, reveneau, doar să-l țină pe Toy Boy în preajmă. Gura mea pofticioasă de-o bere avea de așteptat.
Am devenit de-a dreptul surescitat când am observat că "Johnny" era mult mai cald și mai amabil cu mine decât cu "inspectoarele". Rânjea cu gura până la urechi, vocea-i vibra de emoție, iar privirile-i erau ucigător de cuceritoare. Îmi schimba scrumiera la fiecare chiștoc leșinat, îmi umplea paharul după fiecare semi-sorbire, mă chestionă atent de două ori cât de fierbinte să fie supa. M-a suprasolicitat prin atenția, grija și căldura lui masculină. 
Timp în care "inspectoarele" își turnau singure șpriț-ul în pahare. Una alteia.

Numai țin minte, oare când ziua Sfântului Valentin mă prinse singur la o masă, într-un restaurant, cu o bere adusă de un chelner cu ochi dulci, în zâmbete galeșe.

Cu Pindica deja era regulă. De Sf. Valentin luam o cină "romantică" undeva în oraș. Nu pricepeam de ce trebuie să fiu romantic musai de Sf. Valentin. Nici nu mi-am bătut capul prea tare. Cineva zice că trebuie să fim romantici  fix în 14 februarie, mai pe seară. Ca și cum în alte zile n-ar trebui. Dar ce te faci, când într-o astfel de zi, ești singur? Cum ce faci? Te uiți cum salivează "inspectoarele" sau cum se mișcă unduit ospătarul prin restaurant. Asta în 2011.

Și mă răscoliră amintirile.

Prin '96-'97, tot de-un Sf. Valentin, am intrat înfrigurat în singura Pizza Hut de la acea vreme (pe bulevard colț cu Calea Victoriei), să mănânc ceva.
Ca și acum, eram lihnit și solo.
La Pizza Hut era o regulă stranie pentru acele vremuri. Nu puteai da buzna, ca boul în grajd, să te zbengui pe unde vrei. Așteptai cuminte la intrare și cineva din personal te conducea la o masă. Doar dacă erau locuri libere. Când este aglomerat, se găsesc doar locuri proaste. Adică celebrele mese de două persoane de pe culoar, înghesuite între mesele generoase cu locuri bune de pe margine.
Deși se vedea de la o poștă că-s singur, protocolul este același: "Câte persoane?", "Una...adică eu"."Fumători? Nefumători?". Sunt condus la o măsuță din aceea de pe culoar. În stânga și-n dreapta plin de cupluri, sau găști de cupluri care-și sărbătoreau îndrăgosteala. Lumânărele, șampanie, muzică de amor în surdină, inimioare invizibile plutind prin aer.
Singur, într-o astfel de atmosferă, te simți ca un musafir nepoftit. Parcă i-ai deranja de la iubirea lor.
În fine, mie mi-era doar foame.

Imediat apare o fată cu lista de bucate și începe să-mi prezinte oferta.
"Avem meniuri speciale de Valentine's. Puteți alege din trei variante: "Romeo și Julieta", "Othello și Desdemona" sau "Tristan și Isolda"...apoi continuă să turuie cu detalii despre conținut, ce tip de pizza, aperitive și, surpriză...șampanieeeee!!
"Ups, dar eu sunt singur, domnișoară!". Fata zâmbi triumfător: "Nu-i nimic, avem soluție, există meniuri pentru o singură persoană"..."Și cum se numesc? Romeo, Othello?..."Nuuuu, se numesc la fel, au aceleași produse de bază, doar că șampania este la sticlă mică, de-o persoană".

Dacă Zeul Masturbării și al iubirii de sine nu fusese inventat, îl găsisem la Pizza Hut. De Valentine's Day.

În plus, în prețul meniului era inclusă  și o poză în doi, încadrată de o inimioară și de numele celor din perechea celebră de îndrăgostiți aleasă în functie de pachetul din ofertă. N-am mai întrebat dacă poza e valabilă si pentru meniul single. 
Cum ar fi fost o poză cu inimioară și "Romeo" tipărit în stânga sus, cu-n zâmbet tâmp și o șămpănică înghesuită într-o sticluță de 200 ml? Mirobolant!

Am studiat lista cu atenție să văd ce-mi aleg. Cel mai avantajos ca preț era să comand meniu la pachet.
De Valentine ăștia te cuplează cu tine însuți orice ai face.

Se întoarce fata să afle ce am ales. Mai pun vreo două întrebări, răspunde cu profesionalism. Știa toate compozițiile din pizze, toate aperitivele, tot.
"Mai am o curiozitate..." zic eu răsfoind meniul. "Da, poftiți!".
"Cine a avut ideea asta cu denumirile...Romeo și Julieta, Othello și Desdemona? Șampania mică?..."
Fata se fâstâci nițel: "Ăă...nu știu ce să vă spun. Mă depășește"...
Am luat o moacă nesatisfăcută. Mi-era mie foame, dar dacă tot m-au pus la măsuța aia pe culoar și mi se oferise șămpănică, am cerut să vorbesc cu un șef. Să mă lămurească, altminteri nu puteam  digera  meniurile speciale.

Vine o doamnă într-o uniformă de șefă, înaltă, cu părul strâns, cu-n aer și-un zâmbet profesionist.
Zice:"Cu ce pot să vă ajut?".
O întreb despre adâncul ideii cu denumirile cu pricina.
Șefa, mai sigură pe sine, răspunse: "Dacă nu știați, departamentul nostru de marketing creează oferte speciale pentru fiecare eveniment mai deosebit. Am avut promoții de Crăciun, o să avem și de Paște. Încercăm să fim aproape de clienții noștri și să le satisfacem toate dorințele".
Un răspuns standard, corporatist, adică bătut câmpii.
Repet întrebarea:"Ce semnificație au aceste denumiri de personaje celebre pentru meniurile de la Pizza Hut?".
Deja îndrăgostiții de la mesele cu locuri bune de pe margine și cu șampanii mari, de 750 ml., pe mese, ridicaseră capul, căci și tonul se ridicase un pic, fără a fi conflictual.
Șefa, simțind că lumea deja o observă, își luă o aură și mai profi': "După cum bine  știți, Romeo și Julieta, Othello și Desdemona, Tristan și Isolda semnifică dragostea absolută, dragostea necondiționată, pură, autentică...". Vorbea de parcă tânjea ea însăși după un Romeo, Othello sau chiar Tristan. "...Și ne-am gândit să transmitem acest sentiment unic și neprețuit clienților noștri cu ocazia acestei sărbători speciale". În vocea ei vibra curentul amețitor al iubirii, patima și pasiunea, candoarea și căldura amorului veșnic, nepieritor.
Îndrăgostiții de la mesele cu locuri bune de pe margine și cu șampanie mare, de 750 ml., deja erau curentați de fiorul vorbelor șefei, auzindu-se în public gingașe suspine de apreciere. Se uitară urât la mine gândindu-se: "Ce-o vrea și bursucul ăsta? Vine singur de Valentine's, se oftică și o stresează pe șefă."

Între timp veni fata și goli șămpănica, de 200 ml, într-un pahar. S-o vadă șefa că muncește.

"Și cum se transmite sentimentul ăsta unic? Prin blatul de la pizza? Sau prin sos? Romeo e mai dulce? Othello e mai picant?".
Șefa încerca din răsputeri să nu-și arate ușoara iritare. "Noi dorim doar să transmitem în felul nostru dragostea pe care o purtăm dragilor nostri clienți".

Ce frumos!! Lozinca asta mă făcu brusc sarcastic.
A ajutat și șămpănica de 200 ml  parcată toată în pahar, căreia bulele amețite îi formau deja perlajul.

"Totuși, zic, nu sunt sigur dacă dragii clienți vor să se identifice neapărat cu aceste simboluri".
"De ce credeți asta?" întrebă șefa contrariată. Îndrăgostiții din jur  uitaseră de pizza, de șampania mare de 750 ml și de lumânărele romantice.
"Păi...Romeo și Julieta s-au sinucis, Othello i-a tăiat gâtul Desdemonei din cauza unei batiste, iar Tristan și Isolda au decedat prematur, aproape împreună, într-una dintre cele mai triste povești scrise vreodată"

Îndrăgostiții au amuțit, șefa s-a blocat. A urmat un moment de liniște apăsător.

Deodată, dintr-un colț, a izbucnit un hohot de râs sănătos. "Vino frate la masa noastră, nu mai sta chircit acolo!...că ești simpatic".
Erau două perechi la o masă mare, de șase locuri. Cu șampanii omenești, de 750 ml.
S-au făcut prezentările: Romeo, Julieta, Desdemona și Othello. Pe masă erau aranjate frumos pozele cu ei.
"Tu?"
"Eu?...Păi...eu sunt Trist și Fără Soldă".
Au pufnit în râs și am rămas cu ei la povești.

Ziua 287 Ne-linistea sarbatorilor

N-am stiut ce scrie...ajunul de an nou imi aglomereaza prea mult zicerile, iar ideile-mi sunt intr-un ambuteiaj teribil pe autostrada inspiratiei.

Asa ca, nu fac decat sa-l citesc pe Andrei Plesu din ultimul numar al Dilemei Vechi. Dl.Plesu ne vorbeste despre (ne)linisti ale sarbatorilor.

" In vremuri asezate, apropierea sarbatorilor aduce cu sine o rarefiere a timpului, o incetinire a trepidatiei zilnice, mergand pana la suspendare. Sarbatoarea e odihna, anticipare a Imparatiei Ceresti, despre care Apostolul Pavel spunea ca inseamna, intre altele, o iesire din cadenta muncii, destinderea bine meritata dupa efort. Alergarea cotidiana ajunge la un liman recuperator, se deschide pe verticala, catre statica incoruptibila a stelelor fixe.
Ceea ce traim astazi e, insa, rasturnarea raportului traditional dintre zilele lucratorare si cele sarbatoresti. Munca a devenit rutiniera, repetitiva, asa incat ea seamana mai mult cu imobilitatea non-actiunii, iar sarbatorile aluneca spre agitatie si nevroza. Odihna devine o corvoada. Iar "petrecerea" capata febrilitatea spasmodica a unui istovitor carnaval."

Fragment din articolul "Ne-linistea sarbatorilor" de Andrei Plesu - Dilema Veche, nr.359 din 30 decembrie 2010

Ziua 277 Despre diverse si Glutoni

Glutonii sunt niște animăluțe în forma de urs, mai mici, cu coadă blănoasă...

De 1 Decembrie am plecat la Sofia. Sofia e discretă, sfioasă, uneori tacută, nițel cam trecută...dar încă vie. Nu e nici prea departe...nici prea frumoasă...nici prea caldă.
Am plecat cu mașina, pe o ploaie torențială, ascultând la radio cât de mult își iubesc românii țara și cum îi vor sărbători ei ziua.
La Giurgiu puține mașini. Doar picături de ploaie. În vamă, un cuplu de pensionari veseli:
"Mergeți la Ruse?"..."Ne treceți și pe noi podu'?" Primul impuls a fost de evitare, dar zâmbeau așa de fain!...că WTF!..."Urcați!"
Domnul în față, doamna în spate..."Suntem la niște neamuri în Giurgiu...și ne-am gândit să vizităm Ruse. Ce dacă plouă?... să vedem și noi cum e la bulgari" se justifică domnu' de ce erau ei pe jos, în ploaie la punctul de trecere a frontierei.
Am trecut podul încet. Coloană de tir-uri. Domnu' se hlizea, doamna chicotea...doi școlari în excursie. Domnu' ne explică că-i născut la Dunăre și c-ar trece și acum înot apa dacă i-ar da ăștia voie...Doamna îi admiră curajul și forța. Părea că se cunoscuseră de puțină vreme...îmbătrâniseră separat.
Controlul actelor e pe partea bulgărească, peste fluviu. Domnu' scoase un buletin tip vechi, carnețel de hârtie. Domnu' n-avea voie să treacă. Buletinul nu e valabil...tre' d-ăla de plastic. Doamna avea...
"Ce facem? icni doamna.." Cum ce facem? Ne întoarcem" răspunse domnu' de la Dunăre, "asta e...mergem altă dată"...Doamna se puse pe șotii: "Dragă tu poți rămâne...merg eu cu domnul acesta drăguț că noi avem voie"...Râseră amândoi cu poftă de poantă...doar eu eram un pic iritat căci trebuia să-i parchez înapoi. N-aveau cum sa treacă podul pe jos. Ploua și la bulgari.
I-am lăsat pe malul românesc, la fel de veseli..."Lasă dragă, vizitam Giurgiul...ce, ăsta nu e oraș?!" zise tot domnu' cu un aer optimist. Au coborât cu râsete cu tot din mașină mulțumindu-mi din inimă pentru amabilitate. În special doamna, profund impresionată de gestul meu...
Ne-am luat rămas bun și m-am întors spre drumul meu recitând :
"În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână..."

Glutonii sunt solitari...nu hibernează precum urșii iarna, viața e ca o luptă...

Pindica pleacă de sarbatori în Austria cu iubitul la schi. N-a precizat dacă e același cu care a fost în Tenerife...dar cică chiar pleacă. Mi-a promis că n-o să-i mai vad mașina prin oraș. Ea nu schiază pe pârtii, doar prin zăpada din magazine. Dacă o va ține punga.

Glutonii au picioare scurte, cap mare, ochi mici și urechi scurte, rotunde. Blana lor este bogată, cu dungi gri-maro deschis, care se întind de–a lungul corpului, pe ambele părți. Unele exemplare au blana albă pe spate sau pe picioare.

Lu' s-a dat la fund. Totul s-a lămurit printr-un scurt offline pe mess: "pindic scuze dar m am cuplat iarasi dupa cum bine ai preconizat. te pup si ai grija de tine"
Iar o să-i "rupă unu' capu' "...dar cel putin știe să iubească până la epuizare. Să sufere până la ultima picătură. Bravo Lu'!...

Glutonii nu se împerechează numai cu un singur partener. Se maturizează sexual după doi sau trei ani. Împerecherea se face în lunile mai-august. Femelele nasc în perioada ianuarie-aprilie, având între unu și șase pui.

Vine Crăciunul...și-n cap îmi zăngăne doar clopoței. Deja curg email-uri cu urări prefabricate...niciunul personalizat. Vineri iar o să se blocheze telefonul cu zeci de SMS-uri... ce sărbătoare!

Glutonii trăiesc în emisfera nordică, în locuri precum Scandinavia, Europa de Est, Asia, Rusia, Siberia, în pădurile boreale din Canada, Alaska și în partea nordică a Munților Stâncoși.

Eu nu plec. Stau acasă să-mi ascult clopoțeii din cap. N-am nici bani și nici chef de schi în Austria. Poate la vară... aș bifa un Tenerife. Dacă nu la vară, într-o toamnă. Până atunci o să gust nițică piftie de la mama'n.

Glutonii (Gulo luscus) sunt animale carnivore, care se hrănesc cu rozătoare moarte sau vii, cum ar fi veverițele și iepurii. Pot omorî și o pradă mai mare cum ar fi oaia sălbatică, căprioara și elanul, fiind foarte rapizi și având gheare lungi.

Ziua 232 De ce nu-l plâng pe Adrian Păunescu

Mă bucur că azi în cenușă se va duce!

Va fi scăpat de toate umorile fizice și morale care l-au chinuit în ultimii ani. Îi rămâne spiritul, îi rămâne poezia pentru generațiile ce vor să vină.
Mă bucur pentru eliberarea lui. Istoria îl va judeca mai blând și mai generos decât noi, contemporanii lui.
Nu s-a dezis de partidul comunist și nici de iubitul său conducător. Cel puțin a fost sincer.

Ca orice adolescent, ascultam la radio în fiecare joi, la opt seara, Poezia Muzicii Tinere. PMT-ul cum i se zicea atunci. Ne adunam în gașcă și fredonam "C-așa-mi vine câteodată..." sau Andrii Popa. Când Păunescu o băga pe aia cu "Trăiască Ceaușescu, trăiască tricoloru' " ne băgam p...lile pe loc, aprindeam câte-o țigară și sporovăiam despre fotbal. Ăsta era prețul! Cum ar fi pauzele publicitare acum. 

Am fost și la cenaclu odată, la Costinești. Prin '81 - '82. Se ținea lângă hotel Forum, într-un amfiteatru natural, pe o culme, lângă Golful Francez. De fapt n-am fost, am asistat. Căci stăteam cu părinții în hotel și n-am făcut decât să ies pe balcon. Amfiteatrul era plin de tineri studenți în vacanță la mare, foarte veseli, unii beți cui. Îmi amintesc cum se strofoca bardul să transmită suflul patriotic și dragostea față de geniul Carpaților iar spectatorii huiduiau și îi cereau să treacă la poezie și muzică. Fără nicio teamă. Nu prea pricepeam eu atunci ce și cum, eram mai mult fascinat de mulțimea de tineri, văzută de la etaj, decât de ce se întampla pe scenă.

La revoluție, Adrian Păunescu era să fie linșat de oameni. S-a refugiat în ambasada Americii acoperit de flegmele libertății. Și-a făcut un "mea culpa" zicând apoi " Am fost un porc". Nu s-a potolit. În loc să se retragă discret și să-și scrie poeziile, a intrat în politică.
Alte mii de flegme ale societății civile îl spălară instantaneu. Eram indignat. Prea subiectiv, ca martor al acelor vremuri, să nu-l "scuip" și eu cu poftă și cu plăcere.
 

Dar tot el, "porcul", "lingăul de găoaze comuniste", "menestrelul lui Ceaușescu", tot el scrise:             

"Ce Frumoasă Ești!  

Ce frumoasă ești în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,

Țurturii în plete vor suna.

...........................
Ce frumoasă ești în prag de vară,
Când miroși a mere ce se coc,
Cerul în ființa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc
..............................
Ce frumoasă ești în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopți,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copți.
...............................
Ce frumoasă ești în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta ușoară,

Tu, cu muguri, bluza ți-o închei."

Și alte zeci de poezii de geniu.
Și-mi rămâneau flegmele în gât. Tot cu poftă și tot cu plăcere.

Nu-l voi plânge pe Adrian Păunescu. Mă bucur că se duce. Scapă de lumea pe care n-a înteles-o, scapă de flegmele contemporanilor săi.
Posteritatea îi va găsi cu siguranță locul pe care îl merită. Flegmele de astăzi nu vor mai fi relevante. Doar poezia lui, cea care ne va supraviețui nouă.

Îl voi plânge pe Tata. Se face anul de când se duse și am chef să-l plâng nițel. Mă voi duce acum la Mama, o voi lua în brate și o voi ține strâns...

 Sărut mâna, Tatăl Meu!....Sărut mâna, Mama Mea!

Ziua 226 Niște Cenușă și Un Zâmbet

M-am gândit la fluturi și ce vor ei. M-am gândit apoi la fericire și cu ce se mănâncă. Mă gândii și totuși că încă mai pot. Și că dragostea nu trece prin stomac, dar pe unde oare? M-am gândit și la foile albe nescrise, la zilele fără numar, la rutina prozaică și apăsătoare ale zilelor albe nescrise. Și pedalez! Cum o fi ultima zi de gândit? Dar ultima zi albă?

Pindica face bine. Ea nu are pagini albe. Și-a luat ultimele lucrușoare de iarnă care mai erau prin casă. A lăsat un pardesiu maro, ciudat, de modă veche. Un costum, nu e maro, dar tot demodat pare și câteva perechi de pantofi pe care a uitat să-i poarte. Resturi, atârnă pe umerașe sau în cutii. Nevăzute și nebăgate în seamă.
Mi-a trimis un email cum că ar dori să ia cele două tablouri și cuptorul electric încastrat în mobila de bucătărie. Motivația: tablourile să le vânda, căci are nevoie de bani, iar cuptorul, pentru că tot nu-l folosesc, să și-l instaleze la ea. Să facă prăjituri probabil sau cartofi franțuzesti sau rasol.
I-am răspuns politicos să ia toată casa. I-o ofer gratis, cu tablouri și cuptor inclus. N-am primit niciun răspuns, cugetă încă probabil.

Ultimele duminici m-am preumblat pe la palatul din Mogoșoaia. Prin parc. E lume mai puțină, nunți mai discrete, soare lenos de toamnă.

Mă uitam la oameni. Am citit. Jim Crace- "Cămara diavolului". Șaizeci și ceva de povestioare despre mâncare, dragoste și fantezii. Cea mai potrivită lectură de parc. Cărticica nu e prea greu de digerat, poveștile n-au legatură una cu alta. Drept urmare pot fi citite în orice ordine aleasă, doar deschizând paginile aleator. Între doua festinuri gastronomice și fantasme telurice aveam răgaz să privesc oamenii sau sa mă plimb,  să trag o țigară sau să respir. Apoi răsfoiam iar pagini din Cămară cu o văduvă care-și punea în cafea nițică cenușă a răposatului soț, să și-l simtă aproape. Priveam frunzele colorate de toamnă, numărându-le pe cele încă verzi. Tot o cenușă or să se facă!
 

Am plecat din parc. Mă oprii la o benzinărie să-mi iau apă și un pachet de țigări. Era coadă. Nimeni nu cumpăra benzina. Ba o ciocolată, ba un pateu, ba o revistă. Duduia de la tejghea era cam agitată și nervoasă. Iritată pe viață. Pe viața care o trimisese la o benzinărie să muncească duminica, în timp ce alții se plimbă prin parc și numără frunze verzi.
Vorbea răstit la clienți și la telefon în acelasi timp. Se tânguia că n-are mărunt de rest. Mă gândeam eu, șezând așa la coadă, ce gust o avea cenușa ei în cafea? Picantă? Aromată? Dulce? Când mi-a venit randul eram topit de emoție și teamă. I-am dat sticlele de apă să le înregistreze. "Altceva?" se răsti ea. "Un pachet de Dunhill"..." De care?" "Albastru..."
"Altceva?" "Un zâmbet" Se opri o clipă din agitație. Tăcu. "Un ceeeee?" "Un zâmbet și asta e tot" Și-a zâmbit, brusc, natural, surprinsă. Ce frumoasă era! N-avea cod de bare pentru așa ceva. L-am primit pe gratis. I-am zambit și eu. Ieșind i-am auzit zâmbetul din glas. Era un pic de duminică și pentru ea. Număra frunze...

Ziua 203 Dragostea nu trece prin stomac

...și nici prin ficat...

Dragostea trece pe oriunde, dar nu pe acolo.

Prin stomac trec doar porcăriile pe care le mâncăm noi zilnic.

Ieri am văzut la televizor cel mai convingător mesaj că e musai să ne alimentăm mai cu grijă și în cantități rezonabile.

Dragostea trece, dar în niciun caz prin stomac.

Documentarul inclus în postarea originală era tot din seria Eat To Save Your Life, în care se prezenta o disecție pe cadavrul unui bărbat obez.
Legistul nu putea să-i găsească inima. Era ascunsă de grăsimi. Posibil ascunsă și de dragoste.
Imaginile erau destul de șocante, dar sugestive. Nu mai sunt pe YouTube.

Dragostea uneori poate trece prin stomac, dacă nu vede inima ascunsă printre șunci.