Este vorba de Iubire

Priviți intâi clipul.


Romania (2013) from Peter Schagen on Vimeo.

Ce vedeți în el?...

Mai priviți-l odată...

Filmulețul e făcut de un olandez venit împreună cu iubita lui, româncă de felul ei, într-o excursie în România, anul trecut.
S-au plimbat prin București și Mamaia.
Clip-ul a devenit viral pe internet. Lumea este extaziată de reclama pe care acest video ar face-o României.
Relevante sunt comentariile de pe Vimeo. Toți românii îi mulțumesc din inima lui Peter pentru aceasta laudă inestimabilă făcută patriei noastre. Comentatorii din alte țări sunt însă interesați mai mult de tipul de cameră, lentilele folosite, precum și de tehnica de filmare. E nostim, nu?

Nimeni n-a remarcat însă despre ce e vorba de fapt.

Este vorba de iubire.

Eu le-am văzut zâmbetul, privirile, am văzut cum inima le râde.

Eu am văzut numai iubire. Nimic altceva.

O altă iubire.

Later edit:

Clipul a fost publicat inițial pe Vimeo, având o durată de 6-8 minute.

Peter Schagen a avut amabilitatea să-mi dea dreptul de difuzare pe blog și chiar mi-a mulțumit pentru postare. Imaginile video erau însoțite de melodia lui Tom Odell - Another Love.
Între timp, filmulețul a dispărut de pe Vimeo. L-am găsit pe youtube, într-o formă prescurtată și cu  un alt acompaniament sonor.
E posibil ca Peter să-și fi terminat iubirea cu prietena lui româncă și să-l fi sterș, crezând astfel că-și poate sterge și memoria. 
Iată  dovada că  video-ul postat atunci era doar despre iubirea lor, nicidecum despre România.

Deși iubirea e veșnică, uneori e veșnică cât o vară întreagă.

Dez Alcătuiri

                                   pindicghiocel.blogspot.com

Despărtirea în particule a unui corp în urma dezintegrării se numește dezalcătuire. Pe asta n-o știam. Am aflat-o citind Dilema, rășchirat pe canapea. De ziua copiilor.
Apoi m-am gândit cum ne  tot dez-alcătuim devenind adulți. Cum ni se dezintegrează niște părți din noi bănuind că asta înseamna maturitate.

Ieri mă bucurai de o alcătuire mirobolantă. Amintiri-le Zoei Cămărășescu. O lume a începutului de veac trecut, privită de ochii, mirosită de nările, auzită de urechile, simțită de inima unei fetițe cu har. Poate voi scrie odată despre poveștile Zoei. Dacă voi uita, cumpără cartea. Te vei re-alcătui.

Sunt și despărțiri grozave. De exemplu, de armată. Sau de un loc înfiorător unde nu vrei să trăiești. Sau de cineva enervant. Sau chiar de o tuse măgărească.

Cele mai multe despărțiri sunt însă dez-alcătuiri. De copilărie, de oameni dragi, de locuri și lucruri ce ne-au lăsat cu amprenta frumosului din ele în gând.

În copilăria conștientă, adică în adolescență, rupturile amoroase sunt compuneri de particule, alcătuiri privite după ani, adevărate tragedii atunci.

Iată ce spun copiii conștienti despre despărtirile lor:

Alexandru IVĂNOIU, clasa a X-a

Pe parcursul a 16 ani de viaţă, fetele s-au despărţit de mine sub multe forme: de la bileţele pînă la papuci. Da, am primit papucii pe bune, erau roz cu sclipici şi aveau puţin toc ...

Claudia VĂDUVESCU, clasa a XI-a

... ne-am văzut la liceu: eu – normal, superîncîntată să îl văd, aproape am sărit de gîtul lui, iar el şi-a luat faţa serioasă şi a început monologul clişeic pentru despărţiri, pe acela cu „nu eşti tu de vină, hai să rămînem prieteni“, tot tacîmul. A durut. Ceva mai mult decît ar putea lăsa impresia sensul de faţadă. Fizic vorbind, a venit ca un pumn în stomac, apoi, după multe şerveţele şi ore întregi de discuţii pierdute pentru a face o analiză complexă despre ce a fost, de ce a fost, ce va fi şi multe alte întrebări fără răspuns ori fără rost, a rămas un gol în stomac pe care nu poţi să îl umpli nici măcar cu toată îngheţata sau ciocolata din lume.

Ştefan BUMBEA, clasa a XII-a

Despărţirile sînt un lucru prin care orice om trebuie să treacă. Acestea, uneori, pot fi acceptate de amîndoi partenerii, astfel ca tristeţea de după să nu mai fie aşa puternică, însă nu am avut noroc de o astfel de despărţire.(...) O sun, dar nu răspunde. Mă gîndesc că poate nu aude telefonul sau ceva, aşa că am zis să aştept, poate vede apelul şi mă caută ea. Aştept, dar degeaba. Deja trecuseră două zile, cînd mă sună cea mai bună prietenă a ei, spunîndu-mi că prietena mea (în momentul ăsta cred că pot să-i spun fosta) vrea să se despartă de mine. Nu m-a durut despărţirea în sine, ci faptul că nu a avut curajul să-mi spună asta în faţă.

Anisia PETCU, clasa a XII-a

...Am încercat, pe cît posibil, să se întîmple în cadrul unei discuţii, pentru că o despărţire prin SMS mi se pare destul de lipsită de respect. Atît faţă de celălalt, cît şi faţă de mine însămi. Nu pretind că ar fi fost plăcut, o conversaţie amicală urmată de o strîngere de mînă. Rupturile nu sînt niciodată uşoare şi e de înţeles dacă, spre exemplu, doi oameni care împart aşa o experienţă nu doresc să-şi mai vorbească un timp. Dar cred că e de preferat ca momentul în sine să fie cît se poate de calm, pentru a nu ştirbi demnitatea cuiva sau a nu încuraja regretele. sursa

Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Momentul acela

                                                                                 

Momentul acela, când ești pe budă și afli că n-ai  hârtie igienică.

Momentul acela, copil fiind, când gaura cheii reprezenta orizontul cunoașterii.

Momentul acela, trezindu-te cu o mahmureală teribilă, nu știi ce să faci, pipi? sau să bei apă?

Momentul acela, plecat de acasă fără nicio destinație precisă, dai de prima intersecție și trebuie să te hotărăști repede încotro o iei.

Momentul acela, când  ți se topește o ciocolată cu lapte pe limbă.

Momentul acela, când iubești și habar n-ai.

Momentul acela, lihnit, cu frigiderul gol, faci comandă de pizza, curierul deschide cutia fericit să-ți arate ce mișto e înăuntru și-l apucă subit o serie de strănuturi cu expectorații largi pe blat, în loc de ketchup.

Momentul acela, când în flacăra unei lumânări încape toată izbăvirea omenirii.

Momentul acela, în trafic cu muzica tare, te depășește cineva băgându-ți carne în frigider cu degete pe sus și te pufnește râsul.

Momentul acela, cu buzele-n spuma berii.

Momentul acela, la bancomat, când te apucă un chihuahua de pantaloni, trăgând cu ambiție, iar  în loc de pin-ul de la card bagi parola de yahoo.

Momentul acela, când faci pluta pe mare, iar valurile te poartă în derivă.

Momentul acela, când te pomenești cu un camion pe sensul tău de mers și începi să numeri clipa.

Momentul acela, cu zâmbetul casierei de la Carrefour.

Momentul acela, când îți pensezi părul din nas.

Momentul acela, grăbit pe șosea, vezi o poiană, oprești și te rostogolești  printre flori ca un nesimțit.

Momentul acela, te plimbi, plouă și nu-ți pasă.

Momentul acela, când bagi degetul printr-o gaură de gard sperând să nu te muște ceva.

Momentul acela, cu un ocean de iarbă în jur.

Momentul acela, adult fiind, când orizontul cunoașterii e cât gaura cheii.

Momentul acela, când iubești și știi.

Joia Dulce

Mă apucasem să citesc “Joia Dulce” a lui John Steinbeck, o poveste duioasă despre prietenie, viață și adevăr. Îl știam din “La răsărit de Eden”  și “Fructele mâniei”.
Tare mi-a plăcut!  Un amestec de Salinger cu Hemingway, un fel de tortilla cu ardei iute, căpșuni și mirodenii.  O aromă dulce-picantă.

Am uitat-o acasă, în “camera mea de lectură”, lângă veioză.

La Cluj, în “camera mea de lectură, dormit, lucru, privit pe geam si ronțăit grisine”, n-am nicio carte. Pentru că niciodată la București fiind nu știu ce carte am chef să citesc la Cluj.

Într-o miercure pe seară am ajuns la Oradea. Pe noptieră, în camera de hotel, în loc de o biblie sau baremi  Pagini Aurii bihorene, ședea stingheră  o cărțulie cu coperţi albe  -“Cimitirul”, scrisă de un anume Teleșpan. Precis uitată de precedesorul  meu, locatar al camerei. Era și un semn lăsat între pagini, strivit de o scenă ultra hardcore realizată de personajul principal Adrian, și unu’ Rashid care părea sa-i fie iubit. Cred că e prima narațiune citită în viața mea despre cum și-o trag doi poponari. Explicită așa de adânc, de-mi simțeam sinapsele prăjite. Am lăsat semnul înghesuit  de pasiunea dintre Adonis și Persefona, și am luat-o de la început.

M-a prins Joia de după miercure, citind la Teleșpan.

Joia amară.

Băiatul ăsta nu scrie rău deloc. Are pasaje remarcabile, scrise cu o nonșalanță demnă de aplauzele mele. Scrie dur, direct, fără figuri de stil, fără sinonime ocrotitoare de urechi sensibile. Despre el, despre părinți, despre adevăr și minciună, iubire, sex, morți și vii, vise, amăgiri, defecări și lire sterline.

I-aș fi citat niște pasaje, găsite pe net mai târziu, dar nu e voie. Teleșpan sau editura cu nume pompos nu dă voie să reproduci nimic fără acordul lor în scris. Și mi-a fost lene să-i trimit un email. Precis că mă lăsa.

Ațipii, în acea dimineață de joie amară, la un pasaj în care unul dintre personaje povestea cum o capră îl căuta la fund cu limba în timp ce făcea treaba mare pe o pajiște cu flori. Am lăsat cartea pe noptieră, cu semnul strivit de florile păscute de acea capră pofticioasă. Succesorul meu în acea cameră poate îl va muta mai departe.

Cea mai vândută carte din 2013. Așa scrie pe net. N-o sa aflu niciodată finalul poveștii. Poate dacă o voi găsi și data viitoare pe aceeași noptieră, din Oradea.

Acasă, dimineața pe budă, citesc Dilema Veche.

Nu știu de ce.

Cred că-mi face bine la colon. 

Ce găsesc la rubrica feedbook a lui Marius Chivu? O cronică laudativă a romanului “Soldații. O poveste din Ferentari” de Adrian Schiop.

Personajul  principal tot un Adrian, tot homo.

“Aşteptat cu nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.” Zice cronicaru’.  Așa o fi.  Dacă o găsesc stingheră pe vreo noptieră, precis că o voi citi.

Cea mai vânduta carte din 2013 și romanul anului 2013. 

Se poate iubi și altfel.

Mi-am luat Joia Dulce înapoi. Si am zâmbit. Uite așa...

S-aveți o Joie Dulce!

Ce Dulce Chin!

Ce dulce chin e dimineața, trezindu-mă cu-n dor.

Ce dulce chin mă prinde în ploaie cu dor de-un soare,

în iarnă cu-n dor de-o toamnă, 
în sete cu-n dor de-o apă, 
în foamea de nimic.

Ce dulce chin se adună într-un zâmbet înecat de  buzele ce-l desenează, 

într-un suspin șoptit prin mii de zarve,

într-o mângâiere ascunsă de palme lipite pe obraz.

Ce dulce chin păstreaz-o tăcere cât toate vorbele din lume.

Ce dulce chin e dansul cu tălpile goale pe marginea bordurii.

Ce dulce chin e sărutul umed al neantului.

Ce dulce chin deșiră fumul de țigarcă, lenos, alene ca tavanul pe care-l atinge.

Ce dulce chin e noaptea, ațipindu-mă cu-n dor.

Cât dulce chin să mă îmbrățișeze? Nu se mai termină?

Alegere și Pocăință

"If you want a happy ending you should go see a Hollywood movie."
Replica de final a unei capodopere cinematografice marca Woody Allen.

Aseară mă apucase un chef agonizant de un film bun. Altfel de bun. Ceva mirobolant. Și inspirația vine dând la zăpadă, din sudoare și spinări deșelate.

"Ochii Domnului sunt mereu asupra noastră. Pe cei buni îi ocrotește. Pe cei răi îi pedepsește"
 Dacă vorbele tatălui te însoțesc toată viața, uneori Dumnezeu este un lux pe care nu ți-l poti permite.

Crimes and Misdemeanors se numește filmul.
O poveste fără intrigă, plictisitoare pentru fanii lui Ben Stiller și Adam Sandler, o banalitate ar spune ei. O introspecție prin conștiința, credința și valorile umane.

"Cu toții ne confruntăm de-a lungul vieții cu decizii chinuitoare. Alegeri morale. Unele sunt la scară mare. Cele mai multe sunt pe lucruri mărunte. Dar ne definim prin alegerile pe care le-am făcut. Suntem, de fapt, suma totală a alegerilor noastre." -  vocea din spate, cu accent saxon, a profesorului Levy, un potențial personaj al unui documentar produs de un cineast urât, visător, zăpăcit, leneș, nefericit.

Un doctor de succes, oftalmolog, are de făcut o alegere care să-i salveze căsnicia anostă și economiile ilegale din conturi acoperite. Pocăința și scrupulele sunt date doar de spusele tatălui său imprimate în retina memoriei: "Ochii Domnului sunt mereu asupra noastră."

Un cineast urât, visător, zăpăcit, leneș, nefericit și foarte însurat se îndrăgostește de o altă femeie.

"Veți observa că ceea ce căutăm noi, oamenii, când ne îndrăgostim este un paradox foarte ciudat. Paradoxul constă în faptul că atunci când ne îndrăgostim, căutăm să regăsim persoane de care eram legați în timpul copilăriei. Pe de altă parte, cerem iubirilor noastre să repare toate greșelile pe care părinții sau frații ni le-au făcut atunci. Această iubire conține acea contradicție: încercarea de a reveni în trecut și încercarea de a anula acel trecut" - vocea din spate cu accent saxon.

Femeia flirteaza cu cineastul  cel urât, visător, zăpăcit, nefericit, leneș și foarte însurat. Îi apreciază stilul, originalitatea și nonconformismul, dar alege pe altcineva. Un cineast frumos, realist, fericit, harnic și foarte bogat.

"Evenimentele se desfășoară atât de imprevizibil, atât de nedrept, fericirea umană nu pare inclusă în planurile creației. Si totuși, cei mai mulți oameni par să aibă abilitatea de a încerca în continuare, de a găsi bucurie în lucrurile simple, cum ar fi familia lor, munca lor și din speranța că generațiile viitoare vor înțelege mai mult" - aceeași voce din spate cu accent saxon.

Oftalmologul orbește privirea Domnului țintită asupra sa. Aparent atins de remușcări, viața i le spulberă. Pentru că viața merge mai departe.
Femeia se ascunde de privirea Domnului țintită asupra sa. Aparent atinsă de remușcări, viața i le spulberă. Pentru ca viața merge mai departe.

Binele e relativ. E cert doar la Hollywood.

Rămânem cu alegerile noastre, cu credința în ele.
Fugim de pocăințe, lăsându-le spulberate în urmă.

Nimic nefiresc, se numește viață.

Frumusețea care promite

Dimineața începu cu jeturi luminoase împrăștiate în milioane de scântei dansând pe cer.
Lampioane roșcate se ridicau spre stele, bucăți de lumini incandescente coborau.
Promisiunea pentru un an mai bun.

Artificiile sărbătoresc o promisiune, excesul de alcool și crăpelniță oficiază o clipă.
Clipa speranței.

Cineva a spus cândva că frumusețea e promisiunea fericirii.
Așa că, sperăm să descoperim mai lesne frumusețea din jur care promite.
Promite fericirea.
Credința, încrederea, iubirea, zâmbetul. Iată niște lucruri de pus pe lista de dorințe.

Frumusețea care promite să fim.