E greu să te uiți la meci când echipa națională e atât de jalnică. Te foiești, te strâmbi, gesticulezi, înjuri.
Scandalos de frustrant.
Cam așa eram în seara de marți, tolănit pe canapea cu niște covrigei de bere pe care îi pescuiam cu migală dintr-un chefir. Dacă n-ai bere, merge și chefiru'.
Și cum mă foiam eu leșinat de tristețe, când de pe o fesă, când pe alta, atinsei cu una din ele telecomanda pitită sub fundul meu foiant. Și se schimbă programul, nu știu cum, de pe antena1 pe tvr1, căci sunt oarecum vecine de listă.
N-apucai să mă 'nervez prea tare și să vărs chefiru' pe mine, că-l văzui pe un domn simpatic și ecologist, spunător de ziceri istețe la defunctul radio Guerilla, fie-i țărâna ușoară!
Până să mă organizez să schimb canalul la loc, adică să-mi coordonez chefirul dintr-o mână cu covrigii din cealaltă, toate împreună cu fesa ce stătea apăsată pe telecomandă, m-a captivat discuția din platou.
Subiectul: "Ce vor bărbații de la femei și ce vor femeile de la bărbați?"
Dă-l naibii de meci, că și așa mi-a lipit sinapsele pe tavan de nervi.
Hai să mă relaxez cu un subiect de actualitate. Adică cam de vreo 80-100.000 de ani.
Atunci bărbații știau ce vor. Să fecundeze, să se înmultească, să vâneze și să supraviețuiască, astfel încât să mai existăm noi acum.
Respect!
Fără bărbații de atunci, hotărâți și puternici, care irigau consecutiv mai multe cuiburi, nu mai ființam noi în acest secol, să ne punem întrebări existențiale sau, mă rog, să ne uităm la meci.
Împreună cu femeile lor de atunci care-și creșteau și protejeau pruncii cu tenacitate și care desigur știau ce vor toți bărbații lor din trib.
Așa că Respect și lor! Femeilor de atunci.
Femeile de acum nici nu pot să conceapă asa ceva. Dacă ar fi după ele, rasa sapiens caucazianus cel puțin, se va evapora. Ca berea mea lipsă din frigider ce se va transforma într-un chefir subțire cu gust de cafea. Și asta în curând. Maxim o mie de ani. Facem pariu?
Emisiunea fu vibrantă!
Câte trei reprezentanți relevanți ai fiecărui gen.
La genul feminin: o doamnă impunătoare, profesor universitar doctor, vorbea din cărți, elevat și convingător. O altă doamnă, întelepțită în smerenie, povestea cum își crește ea băiețelu' de paișpe anișori să-l iubească soacra când s-o face mare, și în final, dar nu ultima, o doamnă simpatică și inteligentă spiritual, căreia viața i-a dat multe răspunsuri deși nu apucase să pună vreo întrebare.
Să precizăm, detaliu important, două din cele trei doamne purtau pantaloni. Da? Ca să fie clar.
Așaaa... Genul masculin, echipă barosană: un domn cu papion și cioc, psiholog și expert în viața de cuplu a altora doar, căci în viața lui proprie avusese două neveste pe care n-a izbândit să și le păstreze. Un macho puriu, developer de viitoare dive pensionate pe la Monaco, scriitor (autorul celui mai penibil "eseu" ever "Singur sub duș"), producător de filme, niciodată însurat. Și un don juan (așa cum se autointitulează) simpatic și parșiv, zicător de spuneri dibace tot la defunctul radio amintit pe vremuri fie-i țărâna ușoară din nou. În plus, divorțat de două luni.
Niciun domn nu purta fustă. Misogini, nu? Până aici totul bine.
Parcă covrigeii se înmuiau mai bine în chefir decât la meci.
S-au discutat teme diverse, despre condiția și emanciparea femeii, despre acriturile de soacre și nurori vrăjitoare, simbioza de cuplu (oauu), polemici de idei (definiția la cum ar trebui să fie certurile grobiene cu aruncări de farfurii), căutări de sine (egoismul individului care introspectându-și prea mult eul nu e atent la partener - ăștia sunt bărbații evident), misoginismul ostentativ (am aflat de unde apare si de ce e prezent - de la matriarhatul perpetuu trăit până după vârsta de douăzeci de ani - mirobolant), despre retardul emoțional la băiețeii preșcolari. Așa am realizat de ce doar băiatul din vecini, cel mai micuț, spune "bună ziua" - e retard emoțional, bine că-i va trece. Îi va trece când va fi aflat că nu barza l-a adus, iar Moș Crăciun nu există.
Echipa feminină a condus discuția persuasiv, iar domnii, din eleganță, au lăsat-o. Cel putin echipele de aici nu erau jalnice, precum naționala de fotbal. Erau chiar mirifice.
După toată partea asta introductivă și excesiv de teoretizată (asta și din cauza doamnei profesor universitar doctor), cealaltă doamnă în pantaloni, cea cu multe răspunsuri neîntrebate, a deschis cu o cheie iscusită, ușa ferecată a misterului cel mai tainic al oricărui bărbat.
Ce vor femeile de fapt?
Femeile vor să nu fie întrebate ce vor.
Foarte clar!
Unde eram acum 80.000 de ani și unde am ajuns.
Bărbații de acum, terorizați într-un matriarhat teribil până după douăzeci de anișori (explicat de doamna profesor foarte bine), abia ieșiți din găoacea acestei dominații feminine apăsătoare (ex: mame posesive, profesoare cu coc severe, surori mari autoritare, mătuși veninoase, babe nebune ce urlă pe fereastră de la etajul cinci linișteeeeeeeeeeeee!!), trebuie să fie echipați cu intuiția de a ști ce vor femeile fără ca ele să fie întrebate.
Și pentru că evident bărbații nu au în dotare așa ceva, adică intuiție, apar aceste dramolete planetare extrase din relația femeie-bărbat.
De aceea, doamna are atât de multe răspunsuri fără a avea și întrebări pentru ele.
Femeile nu se întreabă nici pe ele însele.
Ghicește-mă și te iubesc!
Nu ești în stare? Vaya con Dios învârtindu-te!
Miroase la fel ca arbitrul ăla părtinitor care în tur n-a văzut ditai ofsaid-ul la al doilea gol al grecilor. Poate eram calificați acum, fără merit, dar calificați.
Chiar mi-a plăcut.
Fu mai bine decât meciul, o expresie elocventă că bărbații sunt jalnici. Fotbaliștii cel puțin.
Oamenii, mai mult cei de genul feminin, au nevoie de explicații și desene motivaționale despre viața lor neștiută. D-aia înfloresc psihologii, terapeuții spirituali, nlp-iștii, autorii de cărți despre dezvoltarea personală. Căci nu ne pricepem să ne dezvoltăm singuri.
E plin netul de citate, zicale, ziceri, motto-uri.
Una din ele ne-a servit-o domnul care face de obicei duș singur. Cică "re-căsătoria este victoria speranței asupra certitudinii". Nu-i așa că sună bine? Sigur o să fiu invadat de comment-uri pe tagged cu această înțelepciune. Adică ce vrea să zică proverbul?...că măritat fiind ești într-o certitudine, divorțat apoi brusc și re-măritat învingi certitudinea prozaică printr-o speranță magnifică. Până ce speranța se transformă iarăși într-o altă certitudine după o vreme. Motivatizant!
Eu le zic vorbe de duh. Adică provin din adâncul duhului ce zace în noi.
De exemplu: "Este mai bine să fii frumos decât să fii bun, dar e mai
bine să fii bun decât să fii urât". Sau "Un bărbat adevărat nu face dragoste cu un milion de femei, face dragoste cu o singură femeie într-un milion de feluri." Asta e o zicere de la vreun duh de genul feminin...adică vreo duhă.
"Viața este o succesiune de lecții care trebuie trăite pentru a fi înțelese." O mare dezvăluire a vieții descoperită recent de cercetătorii britanici.
"Speranța e un lucru rău. Înseamnă ca nu ești ceea ce vrei sa fii. Înseamnă că o parte din tine e moarte, dacă nu tot corpul. Înseamnă să hrănești iluzii." Asta pățesc cei care se re-căsătoresc. Vor muri. Ceilalți vor muri după.
Una foarte adâncă: "Pentru
a face ceea ce este dificil, trebuie mai întâi să învățăm să facem ceea
ce este ușor. Nu se poate începe cu lucrul care este cel mai dificil." Ce poate fi mai înălțător? Ia-o agale, retardule, n-ai șapte ani încă!
"Vei avea parte de un lucru atunci când vei crede în el", deja știu.
Dar se pare că, până și pentru lucrurile ce par evidente, oamenii au nevoie de îndemnuri scrise frumos pe cartoane. Așa se simt ei motivați, cel puțin un minut, două, până la următorul carton cu soluții la alte lucruri evidente. Căci aceste cartoane dau răspunsuri la ceva ce nu credeai vreodată că poate fi o problemă. Uite așa se ivesc problemele noi, nebănuite.
Nu știu câți au citit "Viața pe un peron" sau "Don Quijote în est" ale lui Octavian Paler. Unii da. Alții, cei mai mulți, l-au citit pe Paler pe cartoane. Și dacă ții minte vreo zicere de-a lui, eventual și culoarea de fond a cartonului pe care a fost scrisă, și o verși la momentul oportun, se zice că ești cult. Tot e mai bine așa. Cartoanele și nu cărțile i-au oferit rating cu acoperire planetară maestrului Paler.
Primesc tot timpul invitații și link-uri să citesc bloguri. Mă uit uneori pe unele, mai ales când am câteva ore între ceva-uri și wi-fi degeaba.
De exemplu doamna simpatică și inteligentă spiritual din emisiunea cu meciul de fotbal, are un blog spumos pe adevărul.ro, aș spune mirobolant pe alocuri.
Doamna nu motivează, povestește.
Din experiența ei și din cea a prietenelor ei, care am așa senzația că e tot ea de fapt.
Scrie ușor, cu vână și mult umor. Are după cum spuneam, o sumedenie de răspunsuri fără întrebări la ele.
E spumoasantă.
Blogurile domnilor scrise special pentru doamne sunt devorant de pantagruelice.
Gustoase și pufoase.
Au sumedenii de răspunsuri și soluții, dar la sumedenii de întrebări.
"Ce faci când cel mai bun prieten al iubitului tău îti face cu ochiul?"
Da, chiar, ce faci?
...depinde de iubit.
Dacă-i spui iar iubitul e nărăvaș, îi schimbă dantura prietenului, dacă iubitul e romantic, stă la o bere cu prietenul să facă un brainstorming despre situație, dacă e pervers de sincer, își invită prietenul la un threesome. Poți să nu-i spui și să cochetezi sau să te faci că plouă.
Nu există rețetă.
Doar ziceri mesteșugite despre psihanaliza apei calde.
"Ce faci dacă trebuie să traversezi strada pe roșu alergat de un maidanez?"
Oare "Ce faci când ți-e sete?"
Faci un carton și-l pui pe net. Lumea îți va fi recunoscătoare.
Orice ar fi, domnii scriu bine, au toate cuvintele la ei, dar le aștern de parcă le-ar fi inventat.
Sunt creativi ei de felul lor, asa că n-ai voie să le iei din vorbe. Doar dacă-i pomenești.
Ei nu povestesc.
Ei povățuiesc.
Motivează la greu sinapse ostenite de misterul infinit al vieții.
Aș zice și de ei că sunt spumoși, dar mai degrabă aș zice că-s nițel cam năclăioși.
Cui nu-i plac bătăile dintre două tipe topless în noroi?
Iar publicul țintă e garantat. Femeia cititoare de bloguri. Nu-s puține deloc.
Ce e mai diafan pentru o muiere decât să citească un dicționar explicativ despre ce trebuie să facă ea, dacă i se face foame, scrisă pe limba ei de un bărbat? Nu are incredere în altă femeie dacă i-ar spune același lucru. Dar într-un mascul, întotdeauna. Geniali băieții ăștia!
Cea mai bună carte a lui Cărtărescu este poate Orbitor - Aripa stângă. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Cea mai vândută carte? "De ce iubim femeile". Are cel mai bun titlu pentru publicul țintă.
Femeile, deși au toate răspunsurile în poșetă și nu vor să fie întrebate ce vor, caută oricum dovezi peste tot.
Unele citesc beletristică, altele multe nlp-uri și motivaționante, unele bloguri, altele și mai multe, doar cartoanele șeruite pe net. Obțin astfel răspunsurile deja stiute, la întrebări pe care oricum nu știu să și le pună.
Bărbații? Bărbații în general beau bere, se uită la meci, nu citesc nimic, n-au intrebări, deci n-au nevoie de răspunsuri. Beau bere în continuare și se nlp-uiesc la birt. Sunt în lumea lor.
Doamnelor care citesc bloguri și cartonașe în fiecare zi, le-aș spune să facă o pauză cândva și să încerce să se apuce de citit cărți.
Cărțile sunt niște surse creative autentice, de multe ori izvoarele originale ale unor ziceri ușor modificate, puse apoi pe bloguri și cartoane de alții și protejate de legea dreptului de autor.
Legea autorilor de cartoane.
Nu e facil, dar merită.
În loc să se plimbe zilnic prin Orășelul Copiilor mai bine să meargă o dată la Disneyland.
Aș zice că Milan Kundera - "Insuportabila ușurătate a ființei" și Ernesto Sabato - "Înainte de tăcere" ar fi foarte potrivite. Dacă vor ceva mai hardcore, să încerce "Tropicul Cancerului" a lui Miller. Pentru început. Lista poate continua.
Cum ar arăta o gleznă subțire de căprioară, cititoare de cartonașe de pe net, în pantof cu toc înalt și cu Sabato între palme? Pe o bancă într-un parc.
Poate vor afla că le putem iubi simplu fără să ghicim ce vor. Vom ști.
----------------------------------------------------------------
Cine are timp poate urmări toată emisiunea cu pricina, o are aici:
Instructivă, amuzantă, relaxantă, mirobolantă.
