Ziua 29200 EL,...Payador

                                         foto: www.stockfresh.com

Astăzi Tata ar fi împlinit 80 de ani, adică 29.200 de zile. 
Toată ziua mi-am însoțit gândurile, amintirile, sufletul de El, ceea ce a fost și ceea ce încă este pentru mine, fiul lui.

Săptămâna trecută am avut un moment de magie, când în librăria Cărturești din Brașov, am găsit ascuns printre multe alte CD-uri, un album de tangouri "20 Best of Tango Argentino" în interpretarea divină a poate celui mai bun acordeonist din lume, Enrique Ugarte. Aproape pe toate le cânta și EL.

Tata cânta la acordeon. 
Avea un Weltmeister cu 120 de bași pe care dăduse, cum frumos își zicea poveștile "două solde și o damingeană de țuică". 
Toată copilăria i-am urmărit fascinat degetele cum dansau pe clape, grația cu care desfăcea și răsucea burduful, acordurile zeiești și pasiunea pe care o punea în fieșce melodie, fie că era Bolero de Ravel sau Ciocârlia lui Enescu, cântece de petrecere ("de pahar"), balade, dar mai ales tangouri.

"Tangoul e despre viață, iar viața e iubire, pasiune, durere, fericire, melancolie. Viața e un tango".
Ugarte era favoritul lui. L-am umplut de fericire când i-am făcut cadou în anii 90 o casetă audio. 
Îl surprindeam deseori cum o asculta cu ochii închiși și cu degetele ce apăsau niște clape ale unui acordeon imaginar.
Tata dansa tango cu Mama, prin casă uneori, la câte o nuntă, la banchetul meu de sfârșit de liceu, la petrecerile lor, la restaurant, peste tot unde se duceau.
Mergea la lăutari, șoptea ceva la ureche acordeonistului de obicei, apoi venea la Mama și o invita la dans. Ea se codea, era mai timidă. Știa că musai e un tango și că toată lumea se va uita la ei cum plutesc pe ringul de dans.Și așa era...

De obicei era " A media luz"....

Azi m-am dus la EL. 
M-am îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu butoni, cravată neagră. Am luat un mic cd portabil să ascultăm împreună tangouri. 
Am împrumutat o frapieră de la un birt, am umplut-o cu gheață, cu o sticlă de Sauvignon Blanc de Dealu Mare, vinul lui preferat, și  apă minerală. Să gustăm un spriț de vară. Rețeta lui: "o treime vin și restul sifon...nici nu te îmbeți și parcă bei mai mult"...

În timp ce tangourile se rostogoleau pe acordeonul de vis a lui Ugarte, mi-au venit flashuri din memoria subconștientă cu Tata. Cum m-a învățat să înot, să merg pe bicicletă, prima carte de la El, basme de Ispirescu, cu dedicație specială, prima bere ca între bărbați, ultima suflare cu mine de mână.
A fost o combinație de gentleman britanic, pasiune latină, suflet slav, precizie nemțească.
Un Lord cum mulți îl numeau.

Nu mi-a dat sfaturi, dar mi-a fost exemplu. Exemplu de onestitate, integritate, eleganță, exemplu de viată.

Când am tras o minciună pe la 9-10 ani, nu mai țin minte motivul, o notă proastă, sau o boacană la școală, mi-a scris o scrisoare. Trei pagini de scris mărunt, citeț, aliniat. Îmi explica, cu niște cuvinte pe care să le pricep, că minciuna îmi face mie rău, nu neaparat celor din jur, că dacă încep să mă încarc cu minciuni, o să ajung în viață să nu le mai pot duce,...ceva de genul ăsta. Nu mai am scrisoarea. Era de fapt un eseu despre adevăr. Și de atunci nu m-am impiedicat de adevăr, deși adevărul e al naibii de dureros uneori, dar preferabil minciunii, care e ca o "hoție, te furi în primul rând pe tine"...

A avut rolul major să mă depărteze de "fustele" Mamei, sa mă elibereze de posesivitatea și mămoșenia Ei. Mi-a spus la un moment dat să nu ma feresc niciodată să plâng. Și bărbații au voie să plângă uneori. Nu e o expresie a lipsei de masculinitate, ci dimpotrivă o trăsătură a bărbatului complet. Îl ascultam și nu înțelegeam atunci, adolescent fiind, dar ce bine îl înțeleg acum!
Mi-a spus altă dată ca  femeia nu trebuie înțeleasă, ci iubita și respectată."Pe mă-ta n-am înteles-o niciodată, cred că nici ea pe mine, dar o iubesc"...

Era o bibliotecă ambulantă, de cultură și de artă. Vorbeam ore în șir despre istorie sau despre Dostoievksi. Darurile de la EL, au fost cărți, sute, începând de la basmele lui Ispirescu, colecția completă a lui Jules Verne, terminând cu clasicii literaturii. Fiecare carte cu o dedicație inspirată și inspirantă.

Cânta odată la acordeon o improvizație, o milonga, și mi-a povestit despre payadori.
Payadorii sunt niște menestreli din Patagonia, paznici de vite, care în momentele lor de repaus intrau în dialog pe muzică inventând pe loc versurile unei povești în acorduri de chitară sau armonică.
Payade.
Începea să cânte din voce povestindu-mi ce a făcut în ziua aia, iar eu trebuia să-i găsesc rimele unor întrebări sau răspunsuri. Și tot așa, ne distram de minune. 
Râdea cu gura întinsă pe toata fața, cu poftă, mă încuraja, cântând, să continui. 
Erau momentele noastre sublime de conversație pe muzică și versuri care se terminau în hohote interminabile până la lacrimi.

Mi-e dor de EL...un Payador