Zilele trecute, mai bine zis duminica, am lenoshit prin casa, intr-un mod cum numai mie imi iese,...miribilifilizirobolant.
La Bucuresti ploua cu galeata, la Cluj era un mare soare...dar se pare ca sunt uneori meteo dependent de vremea din Bucuresti whatever unde îs...
Mi-a fost asa de lene, ca nici apa n-am coborat sa-mi iau, asa ca a trebuit sa beau singurul lichid disponibil in micul frigider, adica cutii nenumarate de Heineken si sa rontai la grisine graseiate cu crema de branza. Adica grisina infipta direct in branza...Doamne, bune-s!!!
Ametit de tocuri si cloncanitul lor de cu seara dinainte, am dormit pana la amiaza iar apoi din varful patului, cu berea in stanga pe noptiera, si cu grisinele in dreapta am tot butonat la televizor. Si pentru ca nimic nu e intamplator pe lumea asta, am stiut de ce eram eu in casa si nu pe la Belis sau Tarnita, in Diesel sau Irish Pub.
Pe Cinemax, exact la fix cand dadea sa inceapa, am prins un film de care uitasem doar in supraconstientul meu: "Cei mai frumosi ani" cu Barbra Streisand si Robert Redford. Titlul original, " The way we were", desi exprima esenta naratiunii, este depasit clar de versiunea romaneasca "Cei mai frumosi ani" care transmite un simtamant mai profund, mai aproape de adancul zicerii scenariului...Bravo cui a avut ideea...
Tin minte ca prima data am vazut filmul asta, prin anii '80, la video si l-am urât din inima pe Hubbell (Robert Redford) ca a renuntat prea usor la o asa femeie, Katie (Barbra Streisand) din motive, credeam eu, prea burgheze si de comoditate masculina.
Duminca, l-am urât din nou, desi am mai imbatranit si as fi putut sa-i acord sumedenii de circumstante. In plus l-am si dispretuit, he...he...
Povestea e clasica, o relatie romantica intre doi oameni aparent diferiti, din lumi diferite, cu educatie diferita, dar pe care iubirea i-a adus aproape. Ea, evreica, comunista, agitatoare, cu pareri politice bine conturate, uneori imposibila, prea stresata de idei revolutionare, dar calda, tandra, empatica, exprimandu-si iubirea la fel de elocvent precum isi exprima parerile politice. El, educat in elita conservatoare, relaxat, sportiv, distant, cu carisma. Ea se lupta sa tina iubirea aproape, el, uimit ca poate iubi o asemenea femeie.
Sunt cateva dialoguri absolut spumoase ce definesc tema centrala a povestii:
Katie: Nu sunt pe stilul tau, nu-i asa?
Hubbell: Nu, nu esti.
Katie: Ma voi schimba.
Hubbell: Nu, nu trebuie sa te schimbi. Esti fata din tine, trebuie sa-ti pastrezi felul de a fi.
Katie: Dar asa nu pot sa te pastrez langa mine. Cum sa te tin langa mine?
Hubbell: Pentru ca intinzi coarda prea mult, in fiecare cacat de moment. Nu avem timp sa ne relaxam si sa ne bucuram de viata. Iei totul prea in serios ca sa fie cu adevarat serios.
Katie: Daca intind coarda prea tare, este ca vreau ca lucrurile sa mearga mai bine, vreau sa ne fie mai bine, vreau sa-ti fie mai bine. Sigur ca fac valuri, da. Si am sa-ti fac valuri pana totul o sa fie bine cu tine si cu noi. Nu vei gasi niciodata pe cineva la fel de bun cum sunt eu, sa creada asa mult in tine, asa cum cred eu, sa te iubeasca asa de mult cum te iubesc eu.
Hubbell: Stiu.
Katie: Si atunci, de ce?
Hubbell: Crezi ca daca ma intorc o sa fie bine, asa printr-o vraja? Ce se va schimba? Ce va fi diferit? Amandoi vom gresi, amandoi vom pierde
Katie: Nu putem sa castigam amandoi?
El era individul din cuplu, care rationa, era cu picioarele pe pamant, realiza si stia sigur ca nimic nu o sa mearga, avea certitudini sumbre asupra viitorului lor. Prezentul doar plutea...nu conta...
Ea era inima, care era gata sa faca orice sa-si pastreze iubirea aproape, sa lupte pana la capat. Puternica dar si vulnerabila in acelasi timp. Adica, simplu...femeie...
La un moment dat, dupa ce totul se incheie, Hubbell si prietenul lui, J J, erau intr-o barca si isi depanau amintiri...care fusera cei mai buni ani pentru fiecare. Cand ii veni randul...Hubbell izbucni...1933 cand castigase cupa liceului la baseball...dar apoi reveni...nu, de fapt...'44. Ba nu, '44, '45, ' 46....erau anii cu Katie...Anii cu Katie cea imposibila, stresanta, enervanta...aia erau anii...anii cei mai frumosi...
Barbra face un rol exceptional, cred ca a si fost nominalizata la Oscar, Redford excelent, un Hubbell super autentic.Adica un bou autentic cu certitudini clare. Caci numa' boii au certitudini, nu? Ceilalti mai au si dileme...
Filmul se termina cu o scena superba, dar nu stau s-o descriu...trebuie vazuta...Ramasei cu o grisina intre dinti din care curgea ceva crema de branza, gandindu-ma la cei mai frumosi ani ai mei...
Cei mai frumosi ani ai mei, tocmai incepura...
M-am dus la frigider si mi-am deschis inca un Heineken, pentru cei mai frumosi ani, care au fost si care vor sa vina...
Daa...Am vazut filmul spre aducere aminte...trebuie sa recunosc ca nu mi aminteam mai nimic . N am citit postarea ta decat, dupa. Mi am propus sa nu mi perturbi propia idee , sa ma las manipulata :)Dupa primul sfert de ora mi am adus aminte tot pana si sentimentul de frustrare trait atunci, in "idealismul meu feciorelnic", cand pe altarul iubirii ar fi trebuit sa sacrifici totul... Intre timp am realizat, cu gustul amar din dotare, ca uneori nu i bine sa sacrifici mai nimic ...insasi ideea de sacrificiu nu are ce cauta in context ,alaturat iubirii . Asa ca acum inclin sa cred ca Hubbell stia el ce stia , nu era chiar un "monstru"...Nu trebuie sa ti propui a schimba pe nimeni ...e necesar sa l iubesti asa cum e...daca e posibil .Numai asta e calea reusitei ...si nu cred ca idealismul meu s a pierdut pe drum in totalitate... Curios imi pare cum de nu ti ai schimbat absolut deloc trairea in atata amar de ani?!! Si de la ce a plecat aceasta dorinta de a scrie despre un film , cum ai spus chiar tu de"poveste clasica"...poate doar proprii tai ani cei mai fericiti...cred ca te ai oprit din scris ( dar n ai oprit si gandurile) exact cand ar fi trebuit sa incepi a asterne pe hartie... Am vorbit prea mult?! ;)
RăspundețiȘtergere