Și orele dansează, şi clipele iubesc

Și  orele dansează, şi clipele iubesc
Lângă noi, stinghere, neştiute.
E prea mult zgomot în jur sa le mai auzim dansul.
Clipele se deşiră anonim, neiubite.

Uneori în vise, nălucile, muzele, ielele dansează ametiţor, amintind perfecţiunea prezentului.
Prezentul este perfect, căci este aşa cum este...nealterat, autentic.
Prezent eco...fără grăsimi,  fără e-uri, necolesterolic, necancerigen, bionedegradabil.
Liber de orice "nenorociri" închipuite de sinapsele egolatrice, de felul lor...

Orele dansează...căci ăsta este rostul lor. Să se perinde una după alta. Să-şi iubească fiecare clipă.
Le uităm când ne trezim, când mergem la pauza de masă, când ne pierdem în insuportabila uşurătate a fiinţei, când privim la ceas aşteptându-ne mântuirea.
Ne simţim doar întârzierea. Atât...întârzierea de la nimic. Unde ne grăbim?...tot muritori suntem.
Le aflăm când iubim, când aşteptăm, când sperăm, când visăm, când murim.
Și ele dansează la fel. Iubesc la fel. Mirobolant. Ce spectacol!!

Sunt pe drumuri.
Dansându-mi orele, iubindu-mi clipele.

Mi-am uitat cămăşile, dar nu şi costumul. Hmm...costum şi tricou, eventual împreună cu "adidaşi converşi".
Unele clipe, ore, n-ar accepta aceasta combinaţie. Altele poate că da. N-am stiut să-mi aleg clipele, orele, ce ar accepta...aşa că a trebuit să-mi caut două cămăşi.
La un mall.
În Arad.
Altă dată  aveam cămăşi...dar îmi uitasem costumul. Și mi-am căutat pantaloni... baremi.
Tot la un mall.
În Constanţa.

Orele judecă clipele.
Alteori clipele judecă orele.
Cămăşile şi costumul au o logică în regula sinapselor egolatrice...de felul lor.
Le porţi când trebuie să livrezi un zâmbet de marketing.
Le dai jos când ştii că zâmbetul e o fărâmă de iubire.
Poţi să iubesti în pielea goală, dar nu poţi vinde niciun chibrit fără cămaşă şi costum.
Căci orele judecă clipele, sau invers, whatever...

Arad-ul are filarmonică.
Constanţa nu. Constanţa are doar Marea Neagră.

Zilele astea se petrece Festivalul Toamna Muzicală Arădeană.
Ieri seară, orele au dansat mirific la un concert cu uverturi, intermezzo-uri şi preludii din compozitori italieni clasici.

Din acelea de te apasă clipele iubind.

Rossini, Verdi, Donizzetti, Pucini, Cimarosa, Bellini, crème de la crème...
Dirijorul tot italian. Roberto Salvalaio. Magnific.
Orchestra...mirifilibilozantă.

La Arad.
Ce ore!!
Ce dans!!
Ce bucurie!!
...şi clipele iubesc.

Câtă invidie...săptămâna viitoare este un program excepţional, cu Rigoletto de Giuseppe Verdi, Simfonia a IX a de Beethoven, niţel Wagner, arii baroce.
Când orele tale nu pot fi orele lor, câtă oftică! Ce mi-aş trăi orele aşa! Dar îmi vor lipsi.
O, voi trăitori ai zonei...mergeţi!!...lăsaţi-vă orele lipsă din viaţa voastră deoparte...şi trăiţi-le! Lăsaţi-mă să vă invidiez. Și povestiţi-mi!

Aseară orele au  dansat pe notele lui Amilcare Ponchielli.
Zâne roşiatice, verzui, albăstrele, rozalii, goale, mi-au dansat printre treziri.
Ca nişte iele înfricoşătoare...ca nişte muze drăgăstoase, ca nişte năluci aievea.
Și orele dansează, şi clipele iubesc.