De Halouin, cu drag...

Călătorului îi șade bine cu drumul său, nu cu drumurile altora.
Așa că, după niște preumblări mirolifizobolante, mă prinse o ajungere acasă cam prin ajunul ajunului de halouin.
Măi să fie, pe unde mă plimbasem nu văzusem nicio urmă de strigoi sau sperietori afișate pe vitrine de mall-uri. Nimeni nu cumpăra bombonele și ciocobule pline de bucurie, și napolitane, și kindere, și alte cele. Câtă ignoranță!
Căci aterizarea pică după miezul nopții, întuneric fiindu-mi, mă proptii cu troller-ul fix între bicicletele, trotinetele, skate-urile, cărucioarele și alte mașinării parcate frumos chiar la intrarea în scară.
Lumina intârziată a holului, al cărui senzor amorțit se trezește lenoșit, conduse indubitabil la  ivirea  condițiilor proprice unei prăbușiri groaznice cu tot cu geamantan printre  aceste minunate dispozitive de transportat copii. Nu era deloc prima oară.
Bun venit acasă, dulce casă!
Vecinii de la parter, ale căror acareturi erau depozitate acolo, dormeau duși. Nu auzi nimeni zgomotele plonjării mele letale în marea dragoste pentru odrasele lor. Altfel niște drăguți. Doar unul salută de fel, unu' din baieții cei mai mici. Niște scumpi, nu trebuie sa te obosești să le răspunzi.

După ajunul ajunului, vine ajunul. Asta pentru cine cunoaște că există halouin. Pentru cine nu, adică eu, e o zi oarecare.
Așa că, într-o seară a unei zile oarecare, ce poate fi mai relaxant decât o baie cu spumă, sare de Praid (aceeași, expirată de doi ani), un Hennesy veritabil și o țigară de foi de contrabandă?
Nimic, în afară de iubirea și atenția nevestei atunci când ea există.
Iubirea, nu nevasta.
Extazul e maxim până sună cineva la ușă. O dată, a doua oară lung, a treia oară luuung.
Ce s-o fi întamplat? Cin' să sune cu așa disperare? Nu m-am sinchisit prea tare.
După clipe de re-extaz, soneria iarăși gemu sfâșietor și foarte lung. E groasă. Cineva mă caută cu înverșunare. Am ieșit din baie plin de spume și la propriu si la figurat. Pus halatul cel roșu și deschis ușa fără verificări prealabile și oculare prin vizor.
În prag vreo zece copilași, parte din ei proprietarii jucărelelor din casa scării, deghizați în monștri, vrăjitoare și stafii, începură să se schimonosească fioros și apoi să recite cântecele de halouin.
Şi ce tare mă speriasem eu! Şi ce tare râseră ei!  De speriala mea, de spumele mele, de halat, de deghizarea în care mă prefăceam că exist.
Mă pedepseau că le făcusem dezordine printre trotinete? Îmi speriau temerile și frustrările? Îmi terifiau visele cu iele, muze și năluci absconse? Nu, doar ce veniseră de halouin cu drag, să mă colinde. Drăgălașii de ei, mă salutau cu toții acum, așa plin de spume pe cap, în halatul cel roșu fiind. Puteam să-i însoțesc ușor pe la alte uși. Costumația era perfectă.

Toamna produce capricii. Capriciile toamnei se numesc.
Cum ar fi cineva cu destulă treabă altfel, cu obligații diverse și sumedenii de bătăi de cap, care nu are altceva ce să facă decât să producă o ediție tipărită  a "operei" mele.
Am crezut la început că e o glumă, când mi s-a cerut acordul.
Apoi "gluma" s-a îngroșat când am primit diferite variante ale copertei la care ar fi trebuit să-mi dau cu părerea.
Apoi tiptil, odată ce clipele și orele și zilele se rostogoleau, "opera" mea căpăta contur. Hmm, veni și momentul de mi-am primit capod"opera" ambalată într-un plic elegant.

Cineva, destul de ocupat de fel, cu obligații diverse și sumedenii de bătăi de cap, își făcu loc între orele dansându-i, de niște clipe, să se ocupe de tipărirea unei cărțulii mirobolante cu scrierile mele din anul de grație 2010.
Probabil ca n-a fost ușor. N-am aflat.
Mi-am pipăit  cele 175 de pagini legate între două coperți ca niște borne de hotar.
Nu m-am plăcut foarte tare.
Cuvântul tipărit pe hârtie merită respect.
Prea multe puncte-puncte, prea multe semne, semi-cuvinte, englezisme, interjecții pe care hârtia le suportă cu greu. Nu mi-am imaginat niciodată că zicerile mele spontane, unele mai bune, altele foarte proaste vor răsări vreodată pe hârtie.
Şi-a imaginat altcineva.
Multumesc Laurei Elen pentru atenția, grija, clipele și orele petrecute pentru desăvârșirea acestui capriciu. Capriciu de halouin, cu drag.

Dar cel mai mare capriciu mi  s-a părut că s-or găsit unii să și cumpere paginile dintre coperți.
Adică au dat  bani. Şi acum așteaptă un autograf. Ce pretențios sună!
Adică eu scriam așa în halatu' cel roșu ce-mi trecea printre sinapse și suflet, bazaconii, delirări cu năluci, iritări din trafic, gângureli de noapte, trezeli buimace de dimineți neîncepute și acum musai să dau "autografe" pe ele.
N-am să dau niciun autograf. Am să scriu cu emoție două-trei cuvinte fiecăruia, în speranța că nu mă voi face prea tare de râs.
Iar dacă mă fac de râs, va fi tot de halouin cu drag.
Ielele vor fi ieșit la dans deja.