Aceste femei care desenează lumea

"Femeia învinge tot, apoi plânge"

Grigore Vieru

                                                                                         +Pindic Ghiocel 

Mama! Această femeie care încă îmi desenează universul, așa cum îl știu. Dacă ea n-ar fi, nimic nu mi-ar fi!

Mamele! Aceste femei care ne desenează universul, așa cum îl știm. Dacă ele n-ar fi, nimic nu ne-ar fi!

Fragilă, puternică.

Iubire și sacrificiu.

Zâmbet și îmbrățisare.

Lacrimi și încurajare.

Determinare și sensibilitate.

Cu gândurile-n dor, când ne așteaptă.

Cu surâsu-n bucurie, când ne întâmpină venirea.

Cu privirea-n speranță, când ne însoțește plecarea.

Mirosul de mamă, ce desfătare!

Mâinile care ne-au sculptat forma și sufletul din mângâieri.

Sânii, mereu rotunzi, mereu bogați cu viață. 

Inima!

Vocea. Drăgăstoasă, cristalină, obosită, iritată, fericită, tristă, sfârșită de poveri. Timbrul complet.

Doar ochii mamei știu să  privească. 
Din pragul ușii cu palma streașină la frunte sau de pe-o cruce cu palmele așezate pe pântec, cât să ne cuprindă conturul. 
Ca într-o primăvară eternă.

Mama! Primul cuvânt rostit. Ultimul cuvânt amintit.

Mama! Această femeie care încă îmi desenează lumea, așa cum o știu. Dacă ea n-ar fi, nimic nu mi-ar fi!

Mamele! Aceste femei care ne desenează lumea, așa cum o știm. Dacă ele n-ar fi, nimic nu ne-ar fi!
 
Mama! Emoția supremă! 

Man-o Tô - Tu și Eu - Voi și Noi?

 

خنک آن دم که نشینیم در ایوان من و تو 

خوش و فارغ ز خرافات پریشان من و تو

به دو نقش و به دو صورت به یکی جان من و تو

من و تو بی‌من و تو جمع شویم از سر ذوق

Khonok ân dam ke neshîn-êm dar aywân Man-o Tô
Ba-dô naqsh-o ba-dô Sûrat ba-yakî jân Man-o Tô
 
Khwash-o fâregh ze khurâfât-é parêshân Man-o Tô
Man-o tô bê-man-o tô jam` shaw-êm az sar-é Zawq 

                                                                                    Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī

Momentul acela binecuvântat, șezând pe prispă, Tu și Eu
Două trupuri, două chipuri, același suflet, Tu și Eu
 
Înlănțuiți în bucurie și extaz, Tu și Eu
Tu și Eu, departe de scorneli și rele, chemați de iubire...                                                                                                                         Rumi

Să  fie aproape de-un mileniu de când  Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī a scris aceste versuri. 
Rumi este un poet persan ce a trăit în secolul al XIII lea. 
Pentru Noi creștinii, al treisprezecelea după Christos. Pentru Voi ceilalți, același veac, cu alt număr.
O epocă a cruciadelor, a invaziilor mongole dar și a Divinei Comedii.

Rumi și Dante, două trupuri, două chipuri, același suflet.

Tu femeie, Eu bărbat
Tu femeie, Eu femeie
Tu bărbat, Eu bărbat
Tu alb, Eu negru
Voi creștini, Noi musulmani
Tu cu-n Dumnezeu, Eu fără
Voi săraci, Noi bogați
Tu întreg, Eu olog
Voi cumva, Noi altfel

N-avem același cer pe creștet?
Nu ne arde același soare?
Nu pășim pe același pământ ținuți de aceeași gravitație?
Nu împărțim același aer de respirat?
Nu iubim la fel? Nu zâmbim la fel?
Avem alte lacrimi? Alt dor?

Și atunci?
De ce e greșit să fii diferit?
De ce Voi și Noi?

Fericirea se iartă la spovedanie

                                                                               pindicghiocel.blogspot.com

De mult n-am primit o scrisoare la cutia poștală.
Să înceapă cu "Dragul meu!", "Ursulețul meu de pluș!", "Scumpetea mea infinită!", "Prietene!" sau alte asemenea vocative gingașe cu adresări la persoana a doua singular. 
Ce scrisori frumoase primeam în armată! Cu inimioare desenate și floricele presate trimise în plicuri cu timbre ștampilate de Poșta Română. 
Ce emoții aveam deschizându-le! 
Ce de extrasistole, citindu-le!
Ce vremuri! Vremuri cenușii dar tinere.

Astăzi la cutia poștală găsesc doar facturi, înștiințări sau notificări. La persoana a treia plural cu subiecte prozaice de scos bani din buzunar.
Nu mai sunt un ursuleț de pluș. Doar un stimat domn cu cod numeric personal, dator la stat, bănci, furnizori. 
Dator cu o viață. Dator vieții care nu trimite scrisori.

Inimioarele se trimit acum prin wi-fi. Fără timbru ștampilat.
Emoțiile nu au nevoie de plicuri. Nici măcar de cutie poștală. Răman mereu la fel.

Dragostea vine, pleacă precum păcatul.
Fericirea se iartă la spovedanie.

        

Les trois couleurs

                                                       pindicghiocel.blogspot.com

Vestea bună este că bocancii erau și anul trecut.
Vestea și mai bună e că Domnul Jack se ivi între ei anul ăsta. Apăru din neant.
Iar perechea de ghete se deschise la șireturi și-l primi cu onoare. 
Pe Domnul Jack. 
Mai bine chiar decât șosetele pe care le îmbracă.

Și da, magia plutește. Prin zăpadă.

La Paris nu e zăpadă. Nici măcar foarte frig.  
Doar un soare leșinat și gloanțe. Urât.

Vinerea trecută mă plimbam pe Rue de Rivoli. Căutam gaura spre un Buffet chinezesc de 9 euro. O speluncă înghesuită, cu șase mese, unde poți să te îndopi cu câtă mâncare chinezească vrea gura ta. Ochisem locul acum câțiva ani, de-mi rămăsese în memoria papilelor. 
L-am re-găsit destul de greu în zona Hotel de Ville. 
Buffet-ul este de 15 Euro acum, dar tot sună bine. Mai puțin ca două beri.

M-a ajutat o fată care știa locul. 
Mă oprise pe stradă să mă intrebe: "Vous etes Charlie?". "Je suis Pindic" i-am răspuns. 
Mi-a zâmbit și apoi mi-a lipit pe piept o hârtiuță cu "Je suis Charlie". 
Aerian cum sunt, nu observasem că toată lumea purta semnul ăsta pe piept. Dacă nu-l aveai te simțeai "ca când" n-ai fi avut chiloți pe tine. Așa m-am îmbrăcat în Charlie. 
Merveilleux!

Tropăind cu limba printre chinezăriile mirobolante mă gândeam la proștii ăia de magrebieni.  
Merde! 
Câtă lipsă de imaginație și umor! 
În locul lor, dacă-aș fi fost atât de supărat pe hebdomanarii ăia, îmi luam niște pușcoace cu vopsea. Năvăleam peste ei cu încă doi flăcăi și i-aș fi "împușcat" fix în mândria lor națională, cu cele trei culori, a la drapeau francais: bleu-blanc-rouge.
Aș fi ales o vopsea care se curăță după douăzeci de dușuri. 
Să stea în baie vreo 3 zile și să facă caricaturi. 
Magrebienii destepți, în situația asta, ar fi luat o amendă sau 3 luni cu suspendare,  ar fi fost faimoși și lăudați de tot mapamondul care oricum îi urăște pe francezi, decorați de ayatolahi, șeici și emiri și cel mai important, ar fi rămas vii. Proștii naibii.
Dar ei au ales gloanțe adevărate. Să  împroaște doar cu rouge. Merde! 
Săptămâna viitoare nu-și va aminti nimeni numele lor. 
În schimb o fițuică obscură, de care nu auzise niciun francez cu care am vorbit, s-a tipărit în cinci milioane de exemplare.
Toată lumea e Charlie acum. Că altfel ești fără chiloți pe tine. 

Niște morți de pomană, niște motive în plus să ne caute unii în chiloți pe aeroport sau aiurea.
Să verifice dacă suntem Charlie ori ba.

M-am întors la Domnul Jack, pe care o să-l pup de multe ori în seara asta.

O să uit de proștii ăia de magrebieni. 
O să-i uit și pe hebdomanari și n-o să mă caut prin chiloți să verific cine sunt.

Je suis Pindic. 
Este cel mai clar lucru pe care-l știu și pe care n-am cum să-l uit. 
Cât de aerian aș fi.

Rămâi cu mine? În ghetele mele?

Ascultam Guerilla în mașină, dar se prăpădi iar de la  parastas stau pe Rock FM.

Fumam Philip Morris albastru scurt, dar se săvârși și ăsta, trecui pe Pall Mall, tot albastru scurt.

Încălzeam ciorbica la  un microunde Franke, dar făcu atac de cord (pocnește ceva înăuntru) și m-am mutat la aragaz.

Ieri își dădu duhul și fierul de călcat. 

Tanti care deretică prin casă și calcă cămeși mi-a adus la cunostință telefonic despre tragedie.  Ajuns acasă pe seară n-am facut decât să constat. 

Adică să mă uit la el, la fier, cu ochii pierduți și să-i semnez certificatul de reciclare.

Televizorul încă merge. Adică mergea aseară.   

Surprizele vin de ajun. 

De ajunul la orice.

Tanti mi-a lăsat pe o plantă mare dintr-un ghiveci niște clopoței atârnați de frunze.  Nu știu unde i-a găsit. Poate i-a adus ea. Un mister infinit. Nu voi afla niciodată. Pentru că nu o voi întreba.

Pe HBO, la 8 seara, se mai dau filme, premiere, seriale. 

Mor după  Imperiul din Atlantic City (Boardwalk Empire), Californication. sau mai nou Banshee. 

Filme. Actori.

Și că tot decesele se țin lanț, aseară pe la 8 se mai înfăptui unul.

Noul serial românesc, producție HBO, “Rămâi cu mine”.

Cum să-l descriu?  Cam ca fieru’ și microundele mele. Defect.

Ca să-ți placă la Disneyland și să-i simți calitățile, trebuie musai să dai niște ture prin Orășelul Copiilor.
Femeile frumoase, sunt frumoase doar pentru că există unele urâte.

Fierul de călcat e mirobolant când bolborosește aburi și întinde textile. Dar nu vedem asta decât după ce clachează brusc, inoportun și mișelește.

Ca să știi că Imperiul din Atlantic City e un film  cu actori, musai trebuie să te uiți  la imitații de filme și imitații de actori. Imitații de scenarii, imitații de personaje.  Doar un actor am văzut. Bordurile și mașinile păreau reale.

Rămâi cu mine, dar în ghetele mele…doar acolo mai e loc.

Mai e loc pentru un Jack D. de pus diseară.
Între ghete.

Să nu uit! Poate visez năluci...

 text scris pentru Ralix   http://ralix.ro/ramai-cu-mine-in-ghetele-mele/