Ziua 1111 Despre vise și alte amăgiri...dulci amărui

Mă tot bântui de ceva zile prin Sibiu.
Un proiect important a făcut necesară relocarea pentru mai mult de două-trei zile, căci planificarea, urmărirea și evaluarea unor aspecte se fac mai lesne și mai rapid dacă fizic le dai culoare.
Am locuit câteva zile la un hotel cu iz de pasăre tropicală, apoi din motive logistice m-am mutat în Orașul de Jos pe esplanada Zeului luminii, protector al muzicii și al poeziei, dirijor al corului muzelor.
Cu așa atmosferă inspirantă nici că puteam da greș targetelor precise, reci și foarte scurte.
Orice proiect de genu' ăsta implică nițică mai multă mobilizare decât de obicei, timpul se convertește în bani, presiunile sunt mărețe, iar planul de acțiune este impunător și dens.

Unde ar mai fi loc de vise? Între coloanele excelul-ui? La subsolul paginilor cu prezentări musai în power point?
Visele își fac loc, chiar și printre cifre uneori.

În week-end n-am fost acasă. 
Să ce...?!

Am lucrat până spre prânz, când soarele zâmbea pe cer, apoi hăituit de foame și de Sâmbătă, mi-am închis coloanele, subsolurile și cifrele mirobolante să-mi caut visele și hrana.

E frumos Sibiul sâmbăta pe la prânz. 
E Paștele catolic. 
Pe ici colo pe la ferestre erau lipite desene cu ouă roșii și iepurași poznași. 
Atmosferă de sărbătoare. Oameni domoli. Aer respirabil.

Pe centru, deși e soare și călduț, n-am găsit măsuță afară nicăieri, doar la Casa Frieda.
Pe drum mi-am luat Dilema Veche, care pentru a-mi stârni și mai mult nemâncarea avea ca temă "Hrana - între belșug și risc". Poza, alb-negru, înfățișează niște lămâi frumos așezate lângă niște păstăi lungi și aliniate, probabil verzi.
Până să vină ospătarul am apucat să citesc motto-ul din josul paginii: "Statisticile arată că foarte puțini dintre cei care dezvoltă obiceiul de a mânca supraviețuiesc." Wallace Irwin...
Că bine zice!

Așa că, inspirat de dl. Irwin, am cerut o supă de legume și un piept de pui cu legume la cuptor, inclusiv păstăi, inclusiv o feliuță de lămâie. Ca în poză...
Am tot căutat berea în paginile Dilemei, n-o găsii...dar mi-am luat un pahar. Dacă e Soare, e voie.
Am sorbit din supă, apoi, la pieptul de pui, a început să picure.
Lumea  se agită brusc să intre în restaurant, picolii alergau de zor să debaraseze, să sprijine scaunele de mese, să facă ceva.
Totul se învârtea în jur amețitor, doar  eu priveam la picăturile de ploaie ce picurau pe păstăile din farfurie și pe lamâile din poză. Rămăsesem singur.

Totul se dovedi efemer. Picăturile se opriră, iar soarele zâmbi iarăși.
"Nu te grăbi, muritori suntem!"

Nemuritorii din restaurant, derutați, nu știau ce să facă...să se întoarcă la mese? să aștepte alți stropi?...să plece?...

Ce am putea gândi despre vise?...sau despre amăgiri?...mai bine fac cunoștință cu berea altoită de ploicică.

Mă oprii la librărie, la Humanitas, să mai răsfoiesc. Albume cu fotografii vechi, nu mă satur niciodată să le studiez, cărți, hărți, brelocuri, atlase, muzică...

Mi-a atras atenția o copertă galbenă cu profilul unei perechi la masă, cu câte-un pahar într-o mână iar cu cealaltă ținându-se senzual.

„Cuplurile care săvârşesc oricare dintre cele mai prosteşti şapte greşeli sunt ca doi bucătari care stau în faţa unui castron cu aluat, încercând să facă o prăjitură excelentă din două reţete greşite. Fără să-şi dea seama, amestecă ingrediente incompatibile (abuzul şi dragostea, secretomania şi intimitatea), otrăvitoare (resentimentele şi pedepsele) sau imposibil de digerat (minciuna, comportamentele despotice sau dependente). Fiecare respectă o altă reţetă. Când prăjitura nu creşte, glazura e sărată şi umplutura acră, fiecare presupune, fără să stea pe gânduri, că partenerul său a greşit ceva. Niciunul nu va pune la îndoială reţeta sa.“
Aha.! 26 de lei...ia să vedem!

Am luat cartea și-am intrat direct în Leonidas bistro & cafe s-o frunzăresc.

De fapt oamenii inteligenți din titlu, sunt femeile. Scrisă din propria experiență a autoarei, altfel o terapeută de succes din ce se înțelege, poveștile, sfaturile, îndemnurile sunt adresate doar jumătății feminine a creației.

Este o carte pentru femei. Dar perspectiva pare interesantă.

Ce zice Carolyn despre cele mai prostești șapte greșeli pe la care le fac oamenii inteligenți, adică femeile.

În capitolul 1 "Adevăratul mecanism de funcționare a unei relații".

"...Ne pomenim în mijlocul rămășițelor unei iubiri care s-a sfârșit prost, frângându-ne mâinile și întrebându-ne:
-De ce s-a dovedit că e atât de ticălos? Ce mi s-a întâmplat?
Adevărata întrebare ar trebui să fie:
-Cum aș fi putut eu să împiedic asta?
Avem adesea senzația că nu merge ceva așa cum ar trebui, că este loc pentru mai bine, dar nu reușim să ne dăm seama cu exactitate ce anume ar trebui făcut și de ce. Undeva în adâncul ființei noastre, există teama că avem anumite lipsuri și că, de aceea, nu merităm un bărbat de care să fim fericite."
 
Mă gândeam la Pindica...dacă și ea o fi avut astfel de frământări.

"Așa că ne promitem să începem o viață nouă. Ținem regim, ne mai luăm încă o diplomă, ne schimbăm cariera sau dăm iama prin magazine, încercând să devenim mai atrăgătoare pentru următorul Făt-Frumos."...
Aici i se cam potrivește.
"...Poate că ne dăm bătute, pur și simplu, și nu ne mai îndrăgostim niciodată. Indiferent care ar fi finalul, cauza este adesea - indiferent cât am fi de deștepte - repetarea uneia dintre cele mai prostești șapte greseli pe care le fac oamenii inteligenți."
Și le enumeră:
" 1. Nu mai fortați intimitatea (și începeți să lăsați relația amoroasă să evolueze).
  2. Nu vă mai asteptați ca partenerul să vă citeasca gândurile (și începeti să-i spuneți întocmai ce simțiți și ce vă doriți).
  3. Nu mai adoptați pozitia martirului (și începeți să refuzati să vă lăsați abuzată).
  4. Nu vă mai imaginați că aveți întodeauna dreptate (și începeți să renunțati la prejudecăți).
  5. Nu vă mai salvați partenerul (și controlați-vă propria viață).
  6. Nu mai considerați că aveti un partener sigur (și începeți să dați dovadă de respect față de omul iubit).
  7. Nu mai lăsați pasiunea să se stingă (și făgăduiți-vă că vă veți îndrăgosti iarăși și iarăși)."

Stăteam atârnat la bar, pe un scaun înalt, cu tălpile-n aer, gândindu-mă. Și m-am gândit, am analizat, am aprofundat fiecare din cele șapte puncte...
Concluzia?. Imposibil să mă pun în pielea Carolynei sau a oricărei alte femei. Perspectiva poate fi totuși privită și în oglindă, nu? Adică și noi, jumătatea masculină a creației, suntem oameni inteligenți, nu? Putem să facem și noi aceleași greșeli prostești?...

Am cerut încă un gin cu apă tonică să mă înviorez.

De ce fac femeile asemenea greșeli? Zice mai încolo:
" Mai mulți factori își aduc contribuția, îndemnându-ne să cădem în plasă: fostele noastre relații, credințele înrădăcinate despre oameni, despre iubire, și subaprecierea propriei persoane. Nu ne putem aștepta să corectăm greșelile dintr-o relație fără să le înțelegem de ce le-am făcut și - ceea ce este chiar mai important - de unde am preluat ideile care ne-au condus la repetarea lor. Între numeroasele intepretări greșite, pe primul loc se află concepția noastră eronată despre dragoste."

Mda...de fapt oamenii inteligenți nu știu cu ce se mănâncă dragostea...se piperează? ...se sărează nițel?...niscavai mirodenii?...
Și mă întorc la titlul din Dilema Veche: "Hrana - între belșug și risc"

E "ca când" dragostea cu vise și alte amăgiri...dulci amărui ar fi precum o ceafă de porc plină de grăsime întoarsă pe grătar, colesterolică.

Duminică n-am coborât la micul dejun. Am dormit neîntors până spre prânz.
Am aflat de la niște băștinași că ar fi prin Cisnădioara un loc unde se mănâncă bine. Apfelhouse, adică Casa Mărului. Sună eco!
Ușor de ajuns...din Calea Dumbrăvii, stânga semn Cisnădioara, prin pădure apoi pe stânga iar, indicatoare cu un măr roșu peste tot. Frumos loc, fabulos peisaj!
Supă de pește și un mușchi de vită cu sos remoulade. O apă și atât.

Soarele de afară mă îndemna să hălăduiesc prin împrejurimi. În zonă, ai pe unde. La Rășinari am fost, la Păltiniș am fost, la Ocna am fost. Am aflat de Gura Râului în Mărginime.
Am luat drumul Sebeșului, la Cristian o cotii spre apus la Orlat și-am ajuns. E un baraj, faină zonă, liberă azi de turiști. Eram doar eu, vântul și un cățel pribegit, lățos, negru și de talie mică. M-am jucat cu el, se urca pe mine de bucurie. L-am flocăit fără să-mi pese că e plin de purici și de alți trântori. Aveam o napolitană cu ciocolată. A înfulecat-o dintr-o înghițitură. Nu s-a dezlipit de mine cât m-am plimbat, respirat, privit, ascultat pe acolo. Să tot fi zăbovit vreo două ceasuri...eu și cu Tom - cățelul...îl botezasem deja. Ne-am luat rămas bun cu greu. Tom a alergat după mașină mai bine de un kilometru. Mă durea inima...ce l-aș fi luat!!!

M-am dus apoi la mănăstire, la Orlat. Cățărată pe un deal, vopsită în alb, înconjurată de brazi pitici. Ora era spre cinci. Până la vecernie mai era. Măicuțele dormeau duse și în buna tradiție ortodoxă, un mare lacăt atârna la intrarea în Casa Domnului. Pe ușă doar un afiș cu programul slujbelor și un poster imens cu și despre donațiile pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Offf...de-aș ști că ne mântuim astfel aș dona în fiecare zi ceva bănuți. Nimic despre loc, istoric, hram și alte amănunte neinteresante pentru gazde.
Am plecat tiptil, să nu trezesc măicuțele, pe drumul Sibiului, să mai hăndrălesc pe străzi.

Am cercetat zidurile cetății în detaliu, numărând cărămizile și comparând Turnul Dulgherilor cu Turnul Olarilor să văz care era cea mai falnică breaslă din Hermannstadt acu' mai bine de 600 de ani.

Apoi am trecut pe lângă Oldies Pub și-am aflat că în Sibiu, în weekend, se respiră teatru non stop 25 de ore, editia a III a, 30-31 martie 2013, în timp ce eu respiram fluturi și purici pe niciunde.
Era un afiș cu un spectacol de muzică și teatru prestat de cunoscuta trupă Lipicioșii din localitate.
Titlul: "Despre vise și alte amăgiri". Ca să vezi!!, 15 lei, ora 22.
N-am întârziat, au întârziat ei. Au apărut dupa 11, cum le stă bine celebrităților. M-am postat la bar pe un scaun înalt, între doi stâlpi zdraveni de susținere a tavanului, să fiu aproape de bere. Lume de tot felul, adolescenți, tineri, adulți așa ca mine, chiar niște pensionari. Interesant mix.
Clubul e decorat clasic, cu tot felul de postere pe pereți, de la Che Guevara, James Dean până la Charlie Chaplin și Janis Joplin, lumină difuză, aer respirabil de teatru, în ciuda tutunului ars peste tot.
Muzica oldies, adică cam de când eram eu prin liceu, nu mai veche.
Lângă mine, rezemat de-un stâlp, un domn pe la 45 de ani, cu alură sportivă, figură de actor de cinema, păr șaten dezordonat, ochi albaștri spre verde. 
Bebe. 
Era însoțit de două fete, fetele lui bănuiam. Ce fain!...să fi tată așa de tânăr cu fete așa de mari și să mergi la club cu ele.
Deja visam. Bebe era un pic afumat de bere, fuma prețios ridicând capul și trimițând fumul spre tavan. Suda țigările. Fetele chicoteau, iar el le răspundea cu zâmbete amărui din colțul gurii.
N-a avut nicio ezitare să intre în vorbă cu mine. 
M-a abordat în engleză, mi se întâmplă des, crezând că-s vreun catolic în vacanță de Paște. Mi-a întins o mână zdravănă: Bebe...Pindic.
Și pentru că Lipicioșii erau sfioși și întârziau să apară, s-a pus pe vorbit, bere si fumat. Ne-am făcut cinste reciproc cu câte un draft de Ciuc și îl lăsai să-și povestească visele și amăgirile.
Pe scurt, Bebe e deprimat, divorțat, nevastă-sa plecase de acasă de vreun an, doi copii adolescenți, viața dată peste cap. Nu înțelegea. De ce se cărase nevastă-sa așa de senină.
Ma gândeam la Pindica. Îi dau telefonul ei, poate îi face un desen.

Bebe, confuzat, trist, frustrat, își căuta răspunsurile fără însă să-și știe întrebările.

Lipicioșii tot nu se iviră.

Inspirat de Carolyn îi zic: "Măi Bebe, ai forțat intimitatea cu ea?" zice:.."Păi nu prea avea chef de sex, dacă o forțam mă lua la palme"..."Nu Bebe, n-ai înțeles. Ți-ai lăsat partea amoroasă a relației cu ea să evolueze?" Bebe contrariat..."Adică cum?"...adică e clar. Greșelile prostești ale femeilor nu pot fi făcute de b[rbați. Ei pur și simplu nu le pricep.
Optimist, am continuat: "Ți-ai lăsat nevasta să-ți citească gândurile crezând că le înțelege? fără să-i spui exact ce simți?".
Bebe credea că-l iau la mișto. M-am oprit. Dacă îl intrebam dacă s-a dat martir sau victimă îmi turna berea în cap.

Între timp își făcură apariția Lipicioșii. Trei băieți și o fată...

Bebe schimbă subiectul.
M-a întrebat dacă după spectacol mergem într-un club ca lumea cu fetele, să ne distrăm. Fetele erau de fapt niște prietene, nu fetele lui. Mi-a explicat că după ce l-a părăsit nevasta, s-a abonat la un festival sexual cu prospături. Adică și-a luat singurul lucru bun care îi lipsea. Optimistă abordare.

Începu și cântarea. Cam subțire, voci incerte, umor vag, improvizații amatoristic regizate.
Totuși, așteptam subiectul despre vise și alte amăgiri.

Bebe stătea tot sprijinit de stâlp. Fetele lui îi aplaudau pe Lipicioși, iar el avea deja certitudini:
"Mă Pindic, dacă nu s-o întors ea până acuma, apăi nici că se mai întoarce..."
Am zâmbit, l-am luat de umăr și cu un aer de cunoscător îi spun:
"Când crezi că știi toate răspunsurile, vine viața și-ți schimbă întrebările. Se poate întoarce oricând, chiar și peste cinci ani..." Bebe rânji neîncrezător, sorbi din bere si mă pupă tandru pe obraz.
"Mă Pindic, ești fain! Așa să ne ajute Dumnezeu"

De la Lipicioși n-am aflat nimic.
De la Bebe doar despre visele și amăgirile lui, printre sfârcuri și pulpe fragede.

Am plecat spre Orașul de Jos, trecând pe sub Podul Minciunilor la o oră mică a dimineții de luni. Nimeni pe stradă.
Doar eu, caldarâmul și felinarele. Am privit la pod și nu m-am împiedicat de adevăr, nici atunci, nici înainte.
Doar visele-mi și alte amăgiri au fost și sunt mereu dulci-amărui.

Ce-aș pluti!...

Citește și continuarea,  aici